The reader
Le liseur- un film american de Stephen Daldry, adaptat după best-selerul ”Der Vorleser” de autorul german Bernhard Schlink.
Roman scris și publicat în 1995, în Elveția.Un roman scris nu numai foarte bine dar și primit foarte bine, nu numai în Germania dar și în Statele Unite; selecționat în Book Club al lui Oprah Winfrey. Apoi tradus în 39 de limbi, este introdus în programa școlară de literatură a Shoah. O poveste răscolitoare, tristă și de neuitat.
Te marchează, te pune oare a câta oară?! în fața unei lumi unde oroarea, violența și intoleranța au ajuns la cote maxime.
În roman elementul cheie este -O CARTE- nu doar ca obiect ci ca simbol.
Devine purtătorul vocii germanilor născuți imediat după război. În acelaș timp romanul este unul de dragoste, care pune în lumină probleme de etică, probleme legate de culpabilitate, raportul între a înțelege și a judeca.
Un film remarcabil, despre adevăr și reconciliere. Cum reușește o generație să ”înțeleagă” să se ”acomodeze” cu crimele unei alte generații.
Un film zguduitor, sfâșietor, de o cruzume verbală dusă la limite. Timpul implacabil în trecerea lui, rărește tot mai mult numărul celor cari au fost implicați direct sau indirect în ororile celui de-al doilea război mondial.
„Cititorul”-Titlul românesc al romanului, la ed. Polirom.
THE POINT- OBLIO
Un film de desene animate, fermecător și de neuitat. Naratorul este Ringo Starr, și nu mai puțin decât mari nume de actori își împrumută vocile în acest film.
A fost difuzat în premieră în 2 februarie 1971 pe postul BBC. Un tată îi povestește băiețelului său o poveste a cărei acțiune se derulează pe un ecran de televizor.
Băiețelul din poveste este Oblio, care trăiește într-o țară de vis, Land of Point, unde toate lucrurile au un vârf. Cuvântul din engleză este intraductibil pentru că ”the point” nu se traduce doar cu vârf ci și cu rost.Micul Oblio însă s-a născut cu un defect: fiind singurul locuitor al ținutului cu capul rotund, nu țuguiat, astfel că toată lumea îl consideră ”pointless” adică fără vârf dar și fără rost.
Este alungat din țară și surghiunit în Pădurea fără rost. Aici începe periplul său împreună cu prietenul său, câinele Arrow. După multe peripeții și multe întâlniri cu personaje stranii dar, pilduitoare îl fac pe Oblio să înțeleagă că în lume toate lucrurile au un rost.
Filmul este o baladă cu tâlc, cu miez, cu învățăminte. Și totul acompaniat de o muzică pentru care ai dori să nu se mai termine niciodată. Mi-a rămas în amintire ca un film de referință, dar potrivit și pentru o ora de dirigenție...
Femeia nisipurilor-Kobo Abe
Era vară când am citit acest roman, pentru prima dată de un scriitor japonez. Trebuie să recunosc că m-a zguduit, m-a răscolit și mi-a lăsat un gust amar. Impactul a fost puternic, dar, din acel moment am dorit să citesc tot mai mulți autori japonezi.
Romanul alegoric al lui Kobo Abe este considerat una dintre capodoperele cele mai valoroase opere japoneze postbelice.
Atmosfera stranie a cărții este asigurată din prima clipă. Povestea este deopotrivă reală dar și contradictorie, în acelaș timp. Sigur, înțelegem că este vorba de un profesor și entomolog amator, dar circumstanțele în care se trezește deodată ni se par de-adreptul imaginare.
Autorul îl aruncă pe erou, în ”groapa cu lei”. Și, apoi urmărește parcă cu voluptate, etapele revoltei, înfrângerii și resemnării sale față de situația imposibilă în care se află.
Analiza fină și magistrală a comportamentului unui om pus într-o situație-limită.Gândul mă duce la Kafka, cu eroul său urmărit de lege, necontenit. Personaje lipsite de putere de ieșire dintr-un impas fără ieșire.
Romanul a fost ecranizat în 1964, în regia lui Hiroshi Teshigahara.În acelaș an a fost distins cu Premiul pentru cel mai bun film străin la Festivalul de la Cannes.
Am văzut filmul mult mai târziu, dar impresia de ”cutremurare” am avut-o pe tot parcursul lui. Dorim să câștigăm tot timpul, să rămânem în competiție, să nu ne dăm bătuți. Și, iată există poate, situații din care nu putem ieși. Nu câștigători, nu la cote maxime și nici măcar nerăniți. Acesta este mesajul cărții și al filmului...
Iubire Otrăvită-Josephine Hart- Ed. Orizonturi-2014
Și iar ca un laitmotiv, întâi a fost filmul și apoi a fost cartea. Nici de data aceasta, n-am știut că, văd un film ecranizat pe baza unui roman.
Josephine Hart, a explodat în literatură cu această carte-”Iubire otrăvită” Filmul cât și cartea mi-au făcut de-o-potrivă o impresie puternică. Protagoniștii filmului, doi actori consacrați aș spune, printre cei mai afirmați ai timpului nostru. Aceste roluri li se potrivesc ca o mănușă. Doi artiști totali, ce nu greșesc niciodată, la care nu găsești nimic fals, contrafăcut, forțat. Un bărbat și o femeie, pe care îi vezi jucând parcă rolul vieții lor. Sfâșietor și credibil. Filmul urmărește într-u totul narațiunea cărții, dar o și îmbogățește pe alocuri.
Cartea este o poveste. Dar, ce poveste?! Câte nuanțe, câte meandre, ce zbucium, câtă realitate crudă și câte întrebări care rămân fără nici-un răspuns. Mărturisire făcută la persoana întâi, puternică orin subiectivitate, copleșitoare prin cruzimea inevitabilului. Un om, un bărbat care înfruntă destinul, care nu are altă alternativă. Pentru el nu există altă cale. Nu există alt viitor, nu există altă ieșire din evenimentele date. Drumul care trebuie parcurs este deja trasat, apriori, fără nici-un apel. „Ce om putea fi mai norocos? Mă supusesem regulilor. Și fusesem răsplătit. O direcție precisă, un dram de noroc și iată-mă la cincizeci de ani, pe deplin realizat.”Acestea sunt cuvintele cu care, consider eu, se termină prima perioadă de viață a eroului cărții. Există perioada de dinainte de aceste cuvinte și următoarea, perioada de după.
Între aceste două perioade se interpune ca un fel de interludiu, o perioadă, parte sau pur și simplu un eveniment, ce nu putea fi evitat, în nici-un fel. Întâlnirea cu Anna Barton, prietena fiului său, delimitează net perioadele vieții sale. ”Sufletul meu se avântase spre Anna Barton” mărturisește eroul. În viața lui a apărut această femeie ca un fulger. Un fulger care orbește. Da, intriga este concepută, începe să se răspândească, să crească. Cu fiecare pagină, frisonul recunoașterii ispitei, a păcatului este tot mai neliniștitor.
Iar eu cititorul sunt supus”caznelor” extazului și agoniei. Doresc să se sfârșească, dar, nu doresc să se sfârșească atât de repede. Plâng și mă bucur împreună cu eroii cărții. Îi judec și îi condamn. Îi invidiez și le găsesc circumstanțe atenuante. Sunt într-o dilemă continuă: să-i urăsc sau să-i iubesc?! Mai apoi, când ajung la ultima pagină, aș fi dorit să n-o fi citit încă, să nu fi existat ultima pagină. Să nu fi existat absurdul situației, să nu fi existat un asemenea sfârșit. Totuși logica îmi dictează să concluzionez că dintre toate posibilitățile cele mai rele din lume s-a întâmplat, într-adevăr cea mai rea. Și, da, nu putea fi alta...Dar, ca să ajungi să gândești astfel, trebuie să citești întâi cartea.
Filmul- Damage-1992 cu Juliette Binoche și Jeremy Irons, un film controversat. Poate cel mai sublim și periculos moment într-o experiență umană când doi oameni realizează că, sunt atrași sexual unul de celălalt. Nu este o poveste romantică, ci mai degrabă este o obsesie. Erotomanie din partea lui, un bărbat la vârsta maturității și un complex sau mai multe, un amestec de sentimente ascunse din partea unei tinere femei. Irons, în rolul lui Stephen, pare că suferă fiecare secvență ca un nebun. Se simte vinovat că se culcă cu prietena fiului său, dar este ”obligat” s-o facă, nu se poate abține, nu se poate vindeca de ea.
Binoche, la rândul ei, este o femeie atractivă, fără a fi frumusețea convențională clasică. Și totuși emană un aer de o magie deosebită. Cu fața solemnă și serioasă, dar care exprimă o multitudine de sentimente și trăiri lăuntrice.
Magistrali!
La promesse de l `aube- Romain Gary-(Emile Ajar) Ed. Gallimard 1960 Este cartea unei iubiri necondiționate și nebune a unei mame pentru fiul ei.
Carte –capodoperă- carte portret al unei femei ieșită din comun, bulversantă declarație de dragoste al unui fiu. Din momentul apariției cărții, s-au făcut mai multe ecranizări. Eu, însă, aș dori să menționez filmul realizat în 2017, un lung metraj francez care a costat nu mai puțin de 24 de milioane de euro. Un ”cuplu” mamă și fiu într-o perfectă fuziune. Romanul publicat în 1960, este povestea lui Romain Gary, copilăria în Polonia, unde a crescut ca fiu unic lîngă o mamă excentrică, fantezistă pînă la cel de-al doilea război mondial, în timpul căruia va deveni erou.
Nina, mama evreică, săracă și divorțată, vrea să-și ia revanșa de la viață și pentru asta are două arme : o motivație și o determinare de oțel, și un fiu pe care-l pregătește pentru glorie, care va trebui să stingă toate focurile umilințelor suferite. ”Va fi un ambasador și un mare scriitor francez” afirmă ea, peste tot, spre jena celui despre care este vorba.Mamă și fiu traversează o Europă în care fiecare subînțeles este resimțit ca făcând parte din cotidian. Romain Gary povestește cu un umor feroce, cu o scriitură elegantă dar și analitică, cât și, făcând întotdeauna un comentar.
Iar filmul…Cum să transformi o poveste debordantă și o limbă așa elegantă ca a romanului ?! Și atunci primim narațiunea splendidă cu vocea lui Pierre Niney care restituie dimensiunea literară. Suntem între realitate și poveste, ca și în carte = realitate și ficțiune.
Mama-Charlotte Gainsbourg țese legătura cu fiecare personaj, cu fiecare Romain Gary din diferitele etape ale vieții- copil, adolescent, matur. Extravaganță realistă sau opacă uneori, lasă în spectator întrebarea: Este o binecuvântare sau o nenorocire pentru fiul ei? Iar răspunsul este undeva între personalitatea complex a scriitorului și personalitatea fără tăgadă a mamei.
Dilema regizorului ar fi după spusele lui Romain Gary, că trebuie să trădeze cartea, ca să fie credibil. Doar că atunci putem să ne întrebăm din nou: Dacă trădează cartea o face în mod pozitiv ori negativ. Și în acest caz, nu există răspuns…Cartea este o adăugire utilă în a cunoaște o figură remarcabilă a literaturii franceze. Am citit și critici nu prea pozitive relativ la efortul regizorului de a urca ”un munte prea dificil” cum este romanul lui Romain Gary.
Film emoționant ce trezește în spectator tristețe și compasiune. Am găsit că filmul este mai degrabă forța jocului actorilor. Magistrală, Ginsbourg, face proba a câta oară Doamne, al marelui său talent.
Deloc plictisitor…
