cartea ca sarea în bucate

„Ca sarea în bucate, tată!„ 

Împăratul se înfurie pentru că nu se așteptase la un asemenea răspuns, după răspunsurile celorlalte două surori, cari spuseseră că-l iubesc ca mierea și ca zahărul. O alungă de la palat, și astfel se înfăptuiește intriga, și mersul narațiunii, când ne identificăm cu fata năpăstuită pe nedrept. Apoi, când împăratul este invitat la nunta ei, unde aceasta prepară toate bucatele pentru el, fără pic de sare, recunoaște în fata lui cea mică, o înțeleaptă și o reparatoare de valori. „Așa am socotit eu că nu se poate mai multă iubire decât aceasta. Acum am vrut să dovedesc tatei, că fără miere și zahăr poate omul să trăiască, dar fără sare nu...„ 

Și cum povestește autorul, în timp ce ea slugărea la curtea altui împărat:„ Ea nu sta la taifas cu slugile curții, ci când își găsea câte nițica vreme de repaos, citea pe carte„.

Oare acesta este mesajul voalat al povestitorului că, iată, cartea a fost pentru fata nevoită să fie slugă, un refugiu, o plăcere, o sursă de cunoaștere sau un mod eficace de petrecut timpul?! 

Sunt sigură că, Ispirescu a introdus acest element cu un scop anume. Dar, pentru mine cartea e ca sarea în bucate. De neînlocuit cu nimic altceva, indispensabilă și necesară. Iubirea pentru carte infinită și fără seamăn...

Când acestea sunt, ca de exemplu, cărți, întâlnirea cu minunea este aproape posibilă. 

„Aventurile lui Tom Sawer„ de Mark Twain.

Așa cum personajul Tom, mi-a incitat curiozitatea să continui să citesc aventura lui și a prietenilor săi, astfel am trăit și continui și azi aventura tuturor personajelor întâlnite în cărți. 

  Cu toate acestea ele nu se exclud una pe cealaltă. Citesc despre un„cineva„ care și-a tatuat propriile poezii pe corp. „Sunt un cititor„ poate deveni motto-ul oricui, cine se apropie de cărți cu dragoste.

  Uneori citim repede, uneori mai încet. Și, eu cum citesc?

  Dacă m-ar întreba cineva cum aleg o carte i-aș răspunde că, atunci când intru într-o librărie „simt„ cum anumite cărți mă cheamă, mă așteaptă numai pe mine. 

  Sigur astăzi primim informații despre cărți direct prin internet sau citim recenzii în ziar.   Apoi, să nu uităm pe toți acei, ca și mine acum, scriu despre cărți, informează. 

  Acum câțiva ani, cutreierând librăriile din Timișoara, într-o zi, într-una din ele, am avut parte de o scenă care m-a impresionat și pe care n-o voi uita niciodată.Într-o încăpere a librăriei destinată cărților pentru copii, un tânăr așezat pe un scăunel, îi citea unei fetițe de aproximativ, 6-7 ani un text, o poveste care apoi s-a dovedit a fi, o carte scrisă de Eugen Ionesco, dedicată fiicei sale. Nu cred că am tulburat, cu prezența mea, momentul vrăjit al poveștii. În clipele acelea, m-am simțit copilă răpită de frumusețea și dulceața textului. 

  Cu greu m-am desprins, cu regretul rupturii de imaginație, de rezultatul creației. În definitiv de carte. De atunci, și nu numai, cred că, a arăta drumul către carte este o misiune, un challenge și un joc. 

  Aș numi „drumul cărții„ către cineva, către sufletul cuiva. 

  O carte scrisă acum o sută de ani, în momentul în care o iau în mână, și încep s-o citesc, devine din nou actuală, pentru că în procesul citirii prin sita cunoașterii mele începe din nou să trăiască, acum și aici.

  Iar asta funcționează foarte bine când tot mai mulți simt așa și apoi devine un trend. Am un exemplu: cartea lui Margaret Atwood, scrisă acum aproape jumătate de secol „Povestea servitoarei-The maid's tale„ acum a ajuns în atenția publicului cititor. 

  Poate de aceea este așa de captivantă literatura.O carte scrisă acum 30 de ani, primește o viață nouă datorită societății în care trăim. 

  Tema cărții: femeia și felul în care este tratată ea, a devenit „la ordinea zilei„ așa încât a reușit să zgândăre puțin poziția de neclintit a bărbatului în societate. Apoi, s-a realizat un serial pe baza cărții, care a întărit încă odată schimbarea intervenită, legată de statutul femeii. Și să nu amintesc decât că, a luat amploare și a ajuns la apogeu odată cu apariția fenomenului #metoo.  

  Au fost timpuri când majoritatea cărților erau scrise de bărbați; cu timpul și această situație a început să se schimbe. Parcă s-a rupt o barieră. Tot mai multe cărți sunt scrise de femei. Povești despre bucurie, despre frustrare, despre dragoste, despre violență. 

  O scriitoare de origină nigeriană, trăitoare în America, în câțiva ani, a ajuns să fie cunoscută datorită poveștilor impresionante despre femei.

  Este vorba de Chimamanda Ngozi Adichie.

Eu presupun sau cel puțin, așa cred, că publicul ei cititor este cu preponderență feminin...Sau cum ar putea fi altfel.

  Cred că nu se poate spune că o carte poate fi dăunătoare în totalitate. Nu se poate spune pentru că, totuși există și în cea mai dăunătoare carte, ceva folositor.Ca un „cliché„ se poate spune deasemenea că fiecare carte își găsește cititorul, cât și că fiecare carte contribuie și înbogățește eu-l nostru. 

  Și, pentru că se scriu din timpuri imemoriale mulțime de cărți, aș dori acum să vorbesc de una dintre cele mai controversate cărți, apărută în șase volume, în 2011, tradusă în mai bine de 22 de limbi.„My struggle„ - Un roman fluviu, scris de Karl Ove Knansgard.

  După părerea unora, nu se întâmplă nimic în carte, și totuși tema de discuție este SENZAȚIA.

  Suntem în capul unui bărbat de aproximativ 40 de ani, căruia i-a murit tatăl, se desparte de soție, se îndrăgostește de o altă femeie, își crește copii. Nu se poate spune că la pagina 120 va interveni o schimbare drastică, și îți vei pierde mințile. 

  Sunt, însă, în carte, aproape 150 de pagini de descriere, în care este arătat un amănunt: travaliul doliului, care se tratează prin, aș spune eu, cu terapeuto-curățenie generală a casei. 

  Textul te acaparează, te prinde, te cuprinde, și deodată îți rezolvă și întâmplările tale personale. Sunt sigură că, nu pe toți cititorii îi prinde, dar, cine e prins, nu poate lăsa cartea din mână. 

Frescă a societății engleze, analiză fină a personajelor, romanul m-a fascinat când l-am citit prima dată. Aceeași emoție, fremătând printre rânduri ca lectura romanului lui Proust„În căutarea timpului pierdut”. Am vibrat, împreună cu Soames, cu Irene sau cu Jolion.

   Adaptarea romanului, pentru televiziune, a fost transmisă de BBC, în 26 de părți începând cu 07. 01. 1967. captivând atenția și interesul a milioane de telespectatori. 

  Nici nu observam că este alb-negru, că este numai o dată pe săptămână, și numai 50 de minute.De atunci s-au realizat nenumărate seriale, dar pentru mine a rămas ca etalon de înaltă performanță atât scriitoricească, și nu mai puțin de televiziune.

  Îmi doresc uneori come-back de serial cu emoțiile de atunci; și nu de puține ori, iau cartea în mână, răsfoiesc și recitesc cu aceeași plăcere fragmente de neuitat...  

Literatura israeliană: Patru autori remarcabili

Israel nu este numai falafel, deliciile Orientului Mijlociu sau muzica pe care o recunoști imediat.Țara unde curge lapte și miere are o lungă istorie în literatură.

Îmi iau ca misiune, enumerarea câtorva dintre cei mai buni scriitori, autorii epocii moderne. În șirul nu complet, în niciun caz, al celor mai cunoscuți și talentați scriitori din Israel, trebuie menționați cei care au vrăjit și cucerit inimile a milioane,de pe glob.

Prin lumea fantastică și nu de puține ori, magică adusă în scrierile lor, s-au înscris în pleiada creatorilor universali.

Dacă până acum n-ai fost avizat, sau nu ai fost atenționat, iată prin aceste rânduri, îndemnul meu spre lecturi de neuitat.

Cunoaște-i pe bărbații și femeile care stau în spatele capodoperelor.

Yuval Noah Harari- cunoscut în lumea întreagă pentru studiile sale de sociologie și antropologie, istoric devenit de-acum un”best seller”

Profesor la Facultatea de Istorie a Universității din Ierusalim. Autor de un incontestabil succes a cărții în două volume ”Sapiens-O scurtă istorie a umanității” și ”Homo deus- Scurtă istorie a viitorului” sau ”21 de lecții pentru sec.XXI” și altele; traduse în nenumărate limbi. Prezent, deasemenea, în media cu o serie de conferințe pe diferite teme de interes. 

Ascultându-l sau citindu-i cărțile ești transpus, ești fermecat, tocmai de lumea în care trăiești. Harari te învață să-ți deschizi ochii, mintea și nu în ultimul rând sufletul și inima către om. 

Ruth Almog- Și Ruth Almog ca și alți scriitori amintiți mai sus, a fost și ea profesoară la universitate. A predat filozofie și artă, film la Universitatea Tel Aviv. Este cunoscută pentru cărțile scrise pentru copii și tineri, cât și pentru premiile israeliene pe care le-a primit: Premiul Bialik, Premiul Yad Vashem. Printre titlurile câtorva dintre cărțilescrise pentru copii amintesc două: ”Rakefet, prima mea dragoste” și ”Călătoria mea cu Alex”. 

Cartea scrisă, aș spune pentru adulți este ”Rădăcinile aeriene”. Trauma de o durere majoră cu care revine în mod obsesiv în cărțile sale și pe care dorește s-o rezolve printr-o încercare de anulare, este complexul Oedip feminin. Cordul ombilical trebuie tăiat într-un  târziu.

Eroina, Mira, se desprinde pentru prima dată, de o mamă dominatoare, care-i permite să părăsească casa părintească și să-și urmeze tatăl într-o călătorie în Europa.  

Yehuda Amichai- poet. Aș dori ca în loc de comentariu, poezia însăși să-și spună cuvântul. Deaceea reproduc mai jos una din poeziile sale, pe care am simțit-o aproape de sufletul meu. Poezia a apărut în volumul de ”Poezii alese-vol.II, la editura Saga în traducerea lui Emanuel Pope și Adrian Graunsfeld.

Când am fost copil

Când am fost copil

Plase și vele așteptau la țărm, 

și cum ședeam tolănit acolo

am gândit că toate erau la fel

pentru că toate se ridicau spre cerul de deasupra

mea. 

Numai cuvintele mamei mele veneau spre mine

ca un sandwich împăturit în ziare foșnitoare

și nu știam când tatăl meu se va întoarce

pentru că mai era încă o pădure de defrișat. 

Totul întindea o mână înafară.

un taur a străpuns soarele cu coarnele sale

și în noapte luminile străzilor mi-au mângâiat 

obrazul odată cu zidurile,

și luna, ca o carafă, s-a aplecat

și mi-a udat însetatul somn.

Totul 

Elvira Popazu –Seffer- DE CE? La editura Ofakim Itonut-Doina Meiseles-Tel Aviv, a apărut în 2015 cartea Elvirei Popazu –Seffer „DE CE?„

Față de autoare am o relație deosebită, o legătură spirituală, o prietenie și o comuniune de idei specială. Cartea este o fărâmă de document, un manifest, un protest, un strigăt sau poate o atenționare.

În prefață Menahem M. Falek face o fină analiză și pune la punct multe idei semnificative ale cărții. Autoarea creștină, trăitoare în țara sfântă cu sufletul și nu numai cu trupul alături de poporul evreu, de locurile pe care le cunoaște, pe care le îbdrăgește și cu care se identifică.

Cartea este un documentar și nu este un eseu ci un semn de exclamare. Deosebită în felul ei, scrisă cu un scop anume. Obsesia prezentă în fiecare cuvânt, frază. Obsesia este motivul scrierii. Și aceastî obsesie are o definiție: căutarea permanentă a legăturii cu fenomenul antisemitismului.

Carte biografică a unei scriitoare care cunoaște și mânuiește cuvântul cu măiestrie, cunoscând în acelaș timp tăria dar și frumusețea lui. Impresionantă și mobilizatoare, cartea Elvirei Seffer este o încântare.

Scriitură de un optimism debordabil cu parmanenta întrebare: Cum se poate că trăim într-o lume în care de mii de ani există xenofobism și antisemitism? Titlul concludent: DE CE? – Întrebare legitimă, pe care o pune autoarea, aproape la fiecare pagină. De ce există manifestări antisemite? De ce lumea este oarbă, surdă la toate aceste manifestări? De ce paradoxal fără să vrem asistăm la aceste fenomene? De ce se fac diferențieri între etnii și de ce nu există un răspuns la această întrebare?

Nu în ultimul rând și nu ca o simplă concluzie, am o apropiere aproape magică față de această carte. Este cartea care mi-a dat fiori, nu odată și care m-a pus pe gânduri, în momentul când am terminat ultima pagină. Îmi doresc în viitor tot mai multe cărți de acest gen.

1998-WOMEN IN THE HOLOCAUST-by DALIA OFER & LENORE J. WEITZMAN

    Cum se poate defini ceva care n-a existat până la un moment dat, și apoi într-o clipă apare și există.Dacă de-alungul istoriei și dacă de-alungul unei perioade specifice se poate spune că s-a scris și tot s-a scris despre evreii confruntați cu persecuția nazistă este pentru prima oară că a apărut o carte mărturie, dedicată femeii în Holocaust.

    O carte scrisă de un om de știință, istoric și profesor de sociologie. Dalia Ofer, una dintre autoare a cărei copilărie a stat în umbra Holocaustului, împreună cu Lenore J. Weitzman acoperă o arie largă de cercetare.

    Teritoriu vast, Holocaust –un fenomen?! Eveniment istoric?! O eroare a istoriei?! Oricum am dori să-l definim face parte din istoria omenirii, de-acum mai bine de 70 de ani. Ca să înțelegem mai bine această grozăvie a istoriei, autoarele prin această analiză ne arată o nouă abordare.

     Mărturii ale supraviețuitorilor Holocaustului au fost scrise special pentru această carte, fac lumină și se concentrează asupra vieții femeilor în ghetouri, în mișcări de rezistență evreiești și în lagărele de concentrare. Citind aceste scrieri primim o vedere largă asupra diferențierii nete, existentă în timpul războiului; naziștii au impus diferite regulamente, impuneri de muncă și sancțiuni impuse ambelor sexe.

    Femeile au fost nevoite să-și asume, nu de puține ori, noul rol de protector de familie în ghetouri când bărbații erau mai vulnerabili, mai expuși. În lagărele de concentrare însă, femeile care erau mame, erau ele, cele mai vulnerabile, mai expuse.

    Carte document, mărturie pentru eternitate, portretele detaliate ale femeilor ne arată individualitatea și caracterul lor, puterea și nu în ultimul rând condiția umană pe care nici o clipă nu le-au pierdut.

    În prefața scrisă de Lenore J. Weitzman se pune întrebarea„De ce femeile?„ De ce este nevoie de o carte despre Holocausta cărui subiect se oprește la toți evreii care trebuie anihilați, nefăcându-se nicio diferență de sex, vârstă sau alte caracteristici sociale, dar care totuși are în focus femeile?Unde este răspunsul?

    Și răspunsul este în fiecare mărturie scrisă în mod expres pentru această compilație-document. Doar câteva nume: Paula E. Hyman, Marion Kaplan, Lidia Rosenfeld Vago din seria de 21 de nume și tot atâtea destine de femei.

 Lumea în care trăim este lumea societății de consum. Totul se vinde, se cumpără, se consumă și se aruncă. Și, nu paradoxal poate cele mai multe cărți apărute, ne vorbesc despre mâncare, hrană, rețete de mâncare. Cărți diferite, scrise de femei și bărbați îndrăgostiți de arta culinară, inovatori și deschizători de noi căi în arta preparării mâncării.

     Nu odată am citit despre scriitori iluștri care au înserat în cărțile lor rețete și feluri de mâncare de neuitat. Indiferent care este mobilul scrierii, lectura lor ne dă o plăcere, deseori paradisiacă. Totuși, din păcate în diferite perioade ale istoriei, o simplă rețetă culinară, a însemnat mult mai mult decât satisfacție gustativă.

    Este cazul rețetelor culinare care au înfruntat vicisitudinile timpului și ne-au parvenit în mod miraculos. Se impune aici, în mod imperios perioada Holocaustului.În 2005 la o întâlnire literară la Moscova, Emmanuel Schnitt, a fost întrebat dacă ar vrea să vadă cea mai frumoasă carte scrisă vre-odată?! „Aș fi vrut să fiu eu acel care a

scris-o„A glumit Schnitt. Dar, interlocutoarea lui Schnitt, a început să-i spună despre mama ei, Lily, și despre prietenii ei. Ei fuseseră luptători ai rezistenței trotzkiste, uneltind contra lui Stalin, au fost prinși și au fost trimiși în gulagul sovietic.

     Femeile închise acolo au vrut să lase o moștenire fiicelor lor, pe care nu mai sperau să le revadă niciodată. Pretinzând că fumează au folosit foițele de hârtie din porția de țigari, pe care le-au transformat în mesaje. Lily a fost prima prizonieră eliberată din Gulag și aceste hârtiuțe au fost salvate fiind cusute în tivul fustei. Fiecare hârtiuță conținea o rețetă de mâncare.

    Schnitt în 2009 a publicat o culegere de povești scurte cu titlul „Cea mai frumoasă carte din lume„. Epilogul acestei povești scris ca un eveniment real i-a trezit interesul unei regizoare franceze Anne Georget. Imediat a început s-o caute pe interlocutoarea lui Schnitt de la Moscova. Într-un târziu și după nu puține eforturi a reușit s-o identifice în persoana unei profesoare universitare de franceză de la universitatea din Moscova. Rețetele au fost scrise și au aparținut bunicii fostului ei soț, Vera Nicolaieva Berzadian, care a fost deportată la Potna, în 1938 până în 1948, și care a strâns într-un teanc și rețete ale altor femei închise împreună cu ea.

     Când Anne Georget a descoperit povestea Verei Bekzadian era după un documentar pe care-l făcuse despre o femeie care a pierit într-un lagăr nazist. Mina Pächter a lăsat moștenire fiicei sale deasemenea o carte de bucate-„In Memoryʾs Kichen„ apărută în 1996. Anne Georget a realizat un film cu titlul „Cartea de bucate ale lui Mina„în 1997. A publicat și o carte bazată pe înterviuri și ilustrații din film. Foarte curând după aceea, a început să primească nenumărate scrisori de la diferite persoane, care spuneau că au rude care dețin notesuri similare, pline de rețete scrise în lagăre sau în închisori. „Doar că„ mărturisește Anne Georget, „Aceste notițe erau scrise deopotrivă și de bărbați, nu numai de femei„.

    În 2015 Georget face analiza acestui „fenomen„ în filmul documentar „Imaginary Feasts„ Pe mai bine de o decadă regizoarea explorează gulagul sovietic, lagărele de concentrare naziste, cât și închisorile japoneze din timpul celui de-al doile război mondial.Theresienstadt a fost un lagăr de concentrare de tranzit între un lagăr de concentrare german și ghetoul evreiesc. Ghetoul evreiesc situat lângă Praga a fost prezentat de către nemți la timpul acela ca un „gheto paradis„. „Memoryʾs Kichen„ are o întroducere scrisă de Michael Berenbaum, cercetător al Holocaustului.

     El susține că aceste compilații de cărți de bucate ale femeilor înfometate din lagărul de la Theresienstadt ca o „revoltă spirituală împotriva neputinței în condițiile date„ Este un attifact istoric, vital. Și, spre deoosebire de alte cărți de bucate convenționale, nu au rostul să dea savoare, ci oferă o înțelegere a extraordinarei capacități a spiritului uman să transceadă ambitusul personal, să învingă dezumanizarea și să viseze trecutul și viitorul.

     „A fost un fel de a uita condițiile în care au trăit în acel moment„ Spune Roddie Stewart, al cărui tată, Warren Stewart, a scris un jurnal cu rețete culinare în timp ce era deținut într-un lagăr de concentrare japonez Pow., în timpul celui de-al doilea război mondial. O cale de a te întoarce înapoi într-un loc și într-un timp mai bun unde ai fost împreună cu familia ta. După spusele fiului său, Roddie, „Supraviețuitori ca tatăl meu, Warren Stewart, care a fost deținut 40 de luni în lagăr, au devenit cei mai binevoitori dintre oameni, cei mai toleranți dintre oameni și cu o sete de viață de neegalat„.

     Aceste mărturii, jurnale, notițe diferite povești salvate scrise, notate, însemnate de către evreice, de soldați americani, de deținuți în lagărele sovietice sau în cele chineze, sunt nu numai rețete culinare, ci ele sunt testamentul care arată odată și încă odată, invariabil felul în care istoria a despuiat ființa umană de tot umanul ei, și a neglijat datoria ei fundamentală: de a fi tolerant fată de „celălalt„.

În colecția ”Memorii” al Institutului Euuropean -2003 a apărut cartea aceasta tradusă din limba germană de Carmen Bulhac. 

Autoarea născută în 1922 în Finsterwalde, Cottbus,Germania a trăit ororile războiului ca atâtea milioane de oameni fără să poată controla niciun moment din parcursul lor. 

Am purtat steaua galbenă - Inge Deutschkron

Carte document. Carte de istorie. Carte de suflet. Dar, cum s-ar putea numi o carte ca aceasta?! O carte mărturie…Oare a câta oară citesc o asemenea carte?! A o suta oară?! A mia oară?! Pentru că, nu e prima și nici singura carte de acest gen…din păcate. Și totuși consider că această carte face parte dintre puținele povești cu happy-end. Titlul nu are nevoie de comentariu special. Poate doar că purtătoarea stelei galbene Inge Deutschkron a supraviețuit ororilor războiului; a scăpat cu viață din ghearele destinului necruțător. Contrar celor șase milioane, purtători și ei de stele galbene, cari n-au avut șansa autoarei acestei cărți.

Cunoaștem foarte bine alte jurnale, mărturii ale victimelor, ale supraviețuitorilor(puțini) cari au stat ei înșiși ca mărturie vie a unui ”fenomen” care nici azi după 75 de ani, după terminarea războiului nu poate fi destul povestit, explicat, analizat… Cartea este scrisă de o jurnalistă, evreică născută în Germania în 1922. Are 17 ani când izbucnește războiul. Este o adolescentă, care în loc să se plimbe prin parcuri, să se îndrăgostească, să se bucure împreună cu alți colegi că sunt liberi, că sunt tineri, trebuie să se ascundă, să schimbe locuințe, să ceară ajutor de la prieteni și să nu-l primească întotdeauna. Anul 1945- sfârșitul războiului o găsește în ultimul adăpost, un fel de staul, în condiții inimaginabile. Era cum se numea atunci, și încă și azi ”o victimă a fascismului”

Dar ce importanță mai are acest status, cum se numea sau cum s-a numit mai târziu, viața trebuia trăită mai departe, în orice condiții făcând tot timpul compromisuri.

Cartea conține trei jurnale adunate de Maria von Rosen și Ingmar Bergman. Maria a fost mult timp un ”copil secret”. Marele regizor Ingmar Bergman se căsătorește cu Ingrid von Rosen în 1971; trebuie să treacă 20 de ani până când Maria, află că este fiica lui și că, el este tatăl ei adevărat. În 1994 este anul când Ingrid aflând că este bolnavă de cancer de stomac, începe să scrie jurnalul ”bolii”.

Cartea este cronica unei vieți care se termină, o reflexie asupra iubirii, legătura dintre oameni și moarte. Un ”document” atât de de intim încât se citește cu oarecare jenă. Relația complicată între tată și fiică, bazată mai degrabă pe o amiciție ciudată, face ca relatările să treneze parcă în infinit. Ultima carte scrisă de Ingmar Bergman(1918-2007), un jurnal, un inedit testament spiritual al regizorului, poate cel mai cunoscut suedez dintre suedezii din lume. Este explorarea inedită unei alte părți a vieții lui Bergman. Prezența continuă și veșnică a iubirii, față în față cu teatrul unde ca regizor ”joacă” dragostea și afecțiunea. Cele trei jurnale sunt de o sinceritate sub lupă care relevă cele mai intime gânduri, sentimente, uri, angoase. Este vizibil, că nu au fost scrise pentru a vedea lumina tiparului. Totuși, după moartea lui Ingrid von Rosen, fiica Maria și Bergman, au hotărât s-o editeze.

După decesul soției sale, Bergman recunoaște că, își pierduse gustul pentru viață.”Viața mă lasă indiferent. Continui și încerc să-mi țin viața în ordine, să respect o schemă. Mă scol la 6 dimineața, lucrez metodic în cursul dimineții. Și-apoi este teatrul. Dar, faptul în sine, de a trăi, este greu” a mărturisit regizorul într-un interviu în 2000. Trei voci care dialoghează nu în realitate, ci în imaginarul fiecărei voci. De aici singurătatea jurnalului, dar și integrarea realității. Testarea iubirii și integrarea unei realități interioare. Și-apoi descoperirea tragediei. Tulburător dar, în același timp incită la meditație: introspecție crudă, dar necesară.

O lectură de neuitat…Sinceritate la cote maxime, așa cum ești numai când scrii un jurnal. Nu e o lectură comodă…Și deseori a trebuit s-o întrerup pentru o zi, două…

   În loc de moto: Yeats Mă arde inima mereu, bolnavă de dorință, Și, țintuită pe-un animal pe moarte, Nu știe ce mai e, Prins în muzica senzuală”.

   Nu știu când am avut ultima oară senzația asta de gol, după ce am terminat de citit o carte. Un gol inexplicabil, un gol pe care-l simți când ești incapabil să accepți ceva. Philip Roth este un scamator, un prestidigitator iscusit, jonglează cu imaginile, te vrăjește cu câte un cuvânt, te așteaptă și te surprinde de după colț. Nu te lasă să respiri, nu te lasă să-ți întorci privirea deloc…Ești ținut treaz, cu toate simțurile, ca apoi să te introducă direct în atmosfera narațiunii.

   Norocos cel care nu simte în ”subteran” nimic din tot ce se pregătește. Pentru că totul începe mercantil, ușor aburos. Un tip, un bărbat, un om în etate, un profesor povestește, povestește. E ca o confesiune, ca o punere în ordine a unor lucruri deja întâmplate, încheiate, descurcate și catalogate. Și-apoi, la un moment dat, dintr-o pricină neștiută, totul se răstoarnă, se încâlcește, se complică. În scurgerea timpului, a vieții apare moartea.

   O prezență de care nimeni nu vrea să ia seamă. Nu vorbim de ea prea des. Parcă n-am vrea să știm de ea. Dar, ea e aici, acolo, la pândă… Roth manipulează cu unelte simple, dar eficiente. Așa cum există lumină, există și întuneric. Așa cum există viață, există și moarte.

   Da, nu poți rămâne indiferent când citești o asemenea carte. În prima clipă, când descoperi că ți se pregătește ceva, parcă nu vrei, nu vrei să continui cititul. Lași cartea de-o parte. Asta face Roth cu cititorii săi. Le administrează un șoc electric. La început unul ușor. De-a dreptul imperceptibil. Parcă-mi și place. Apoi, unul mai puternic. Și, atunci, mă sperie. Știu că pagina următoare o să-mi dezvăluie tragedia. Dar, eu nu vreau să aflu; nu vreau să-mi spună, ceva ce acum doar bănuiesc. Nu vreau să-mi confirme faptul că da, există mizerii ale vieții, cari ne urmăresc la fiecare pas. Și, totuși o face.

   Las din nou cartea de-o parte. De data asta însă, pentru că n-aș dori s-o termin ci ”să trag de timp” încă puțin. Câtă cruzime, să-ți omori eroii, așa de repede și atât de real. „Operația scriiturii” la Roth este radicală, nu cunoaște jumătăți de măsură. Taie în carne vie cât se poate.

   Și, aici este iscusința de neegalat a unuia dintre cei mai mari scriitori americani ai secolului xx. Fără compromisuri, fără dulcegării, fără scene retușate, primim viața cu toate fațetele ei așa cum numai omul poate s-o primească.

Îmi place Philip Roth la nebunie…

Undeva în carte spune:” Gândește-te la bătrânețe așa: faptul că viața ta e în joc e ceva banal. Nu poți scăpa de conștiința a ceea ce te așteaptă. Tăcerea care te va învălui pentru totdeauna. Altminteri, e tot aia. Căci ești nemuritor atâta vreme cât trăiești”.

Editori: Aliza Ziegler,Shai Tzur

Sylvain Biegeleisen, Zen Production Ltd. 

Această carte a apărut în anul 2017 într-o ediție specială cu ocazia împlinirii a 45 de ani de voluntariat, în cadrul ”Îndrumarea și Ajutorul dat Seniorilor și Familiilor lor” din inițiativa Serviciului de Asigurări Sociale- Israel- Bituah Leumi.

Într-un cadru festiv, demn de solemnitatea evenimentului, nouă voluntarilor, ni s-a înmânat această carte, însoțită de un CD conținând un film documentar, de 52 de minute, realizat de Sylvain Biegeleisen.

Biegeleisen este un estet, în același timp producător și regizor de filme documentare. Un deschizător de drumuri și susținător fervent, în promovarea proiectelor legate de păturile sociale defavorizate, cât și a minorității arabe. Conștientizarea statutului și locului anumitor grupuri sociale în societatea noastră atât de multicoloră, în care trăim. Acesta este credo-ul său artistic.

Filmul este un omagiu dăruit de realizator, mamei sale de 94 de ani. Zguduitor și impresionant. Mărturie vie, că senectutea nu este o vârstă, ci mai degrabă o stare. Această stare poate fi de mai multe feluri. Starea mamei sale este mai mult decât o binecuvântare pentru creatorul filmului. De o luciditate remarcabilă, cu o frumusețe a rațiunii, care vibrează către exterior, cu foarte puține cuvinte, asistăm la viața de zi cu zi, a unui om de-acum, condamnat. El știe, noi știm că nu mai e mult și acest ”joc” numit viață se va sfârși, dar nu încă, nu, nu s-a sfârșit nimic, deocamdată.

Trebuie jucat în continuare, așa cum este scris în scenariu. ”Nu mai vreau să trăiesc. Cum simțim asta?!Este numai suferință și nimic altceva” Spune ea, într-una din zile. Dar, în altă zi spune altceva:”Sunt bătrână și asta mă face să plâng. Mi-e dor de plăcere. În cap ai 20 de ani(și râde). Vreau adevărul.”

Înțelepciunea unei vieți…Fraze scurte, cu pauze adesea lungi. Gesturi care te fac să vibrezi, să lăcrimezi. ”Mângâierea este un limbaj. Mâna mea îți spune”te iubesc”. Și mai încolo continuă: Nu învățăm cum să facem lucrurile bine, să știm cum să ajungem la capăt…” Și, tot așa vreme de 52 de minute, suntem martorii unei drame, pe care fiecare om o trăiește la pierderea celui mai scump lucru pe lume: mama.

Filmul a avut un ecou uriaș în rândurile spectatorilor, indiferent de vârstă. Astfel s-a născut ideea unei cărți, care să conțină scriituri-mărturie, povestiri despre rude,despre persoane care au fost și vor rămâne pentru noi în amintire, doar atâta timp cât vorbim și ne amintim de ei.

Autorii povestirilor nu sunt scriitori cunoscuți, și doar câțiva dintre ei sunt persoane active în media, sau în jurnalistică. În momentul apariției cărții, tabăra voluntarilor, afiliați ”Asigurărilor Sociale” numără 5000 de bărbați și femei, care prin ”munca” lor ajută și aduc un aport consistent, pentru informarea și susținerea populației seniorilor. Voluntarul este chemat să aducă la cunoștința asistaților, care sunt drepturile lor și mijloacele prin care pot beneficia de ele. Cartea a fost dedicată tuturor voluntarilor ca o recunoaștere a muncii, abnegației și dăruirii necondiționate, de zi cu zi.

”Despre viață și sfârșitul ei” ar putea fi motoul acestei cărți. Povestirile fiecăruia dintre autori, sunt mărturii personale, sincere fără nicio încercare de dramatizare suplimentară a realității. Deseori, cu umor, dar și cu durere, au adus în scrierile lor viața și moartea, răsăritul și apusul, și mai ales locul, momentul în care granițele dintre ele se întretaie sau se amestecă. Umbre și lumini, care ca într-un carusel apar și dispar, parcă în același timp. Bătrânețea ca loc de întâlnire a copilăriei și loc de întâlnire a maturității.

Mărturii despre doliu, despre cum ieșim din perioada de doliu, sunt de asemenea prezente în povestiri. Nu mai puțin, tema singurătății, deziluziei, tristeții, în dialogul uneori aproape inexistent, dintre generații. Și, apoi despre bolile inevitabile, dar cu atât mai triste ale vârstei a treia: pierderea memoriei sau uneori apariția unor amintiri, de mult uitate. Toate acestea sunt prezente în povestirile acestei cărți.

Eyal Maged, unul dintre povestitori spune: ”Moartea a devenit parte din natură, integrată în munte și în mare…ca și D-zeu” Nu e ușor să scrii despre cei plecați, nu e ușor să povestești despre nimicul, golul sau despre tot ce a fost, prin ce am trecut, sau pur și simplu să înțelegem ce ar trebui ”reparat” adică pus la locul potrivit. Scrisul este un mijloc prin care facem puntea dintre viață și moarte, mai ușor de trecut.

Sylvan spune:”Mama încă trăiește, cu toate că nu mai este în viață. Filmul o învie, de fiecare dată, din nou… Cred că filmul are putere să schimbe oamenii, să-și poată deschide inima, să-i poată apropia de lucruri care nu sunt întotdeauna ușor de gestionat. Fiecare poveste, va lăsa ceva special și intim, și din care fiecare va putea sădi ceva din ea, în grădina personală a vieții sale. Nu știm niciodată, ce poate să înflorească din asta, dar o vom simți la momentul potrivit… care va veni.”