cartea ca sarea în bucate

povestea cărții sau aventura cărților mele și ale altora

999-The extraordinary young women of the first official transport to Auschwitz. HEATHER DUNE MACADAM-2020

”În amintirea lui Lea și Adela”

Aceasta este dedicația cărții zguduitoare, despre primul transport de femei oficial la Auschwitz.

Autoarea Heather Dune Macadam, este jurnalistă, activistă pe tărâmul umanitar, iar cartea pe care tocmai am terminat-o de citit: ”999-Povestea primului transport de femei la Auschwitz” este ultima ei apariție. Apărută în 2020, tradusă în 12 limbi, este un fel de „reparație„ a trecutului, a istoriei atrocităților celui de-al doilea război mondial în analele literaturii Holocaustului și a istoriei femeilor.

La aniversarea a 75 de ani de la eliberarea lagărului de exterminare Auschwitz - Birkenau, cartea este povestea a 999 de femei care au trăit iadul acestui lagăr.

În 25 martie 1942 din orașul Poprad, Slovakia, aproape 1000 de tinere fete, femei nemăritate au fost urcate în vagoane de marfă, cu o destinație necunoscută pentru ele. Au plecat știind că se vor duce la muncă. Îmbrăcate în cele mai frumoase haine pe care le aveau, cu elanul tinereții și patriote, crezând că așa își servesc patria. Aceste fete,femei cu vârste între 16 și 36 de ani, n-au fost luptătoare sau prizoniere de război.

Trimise să moară, neputincioase în fața destinului, neînsemnate nu numai pentru că erau evreice dar și pentru că erau femei.

Autoarea ridică vălul uitării de pe povestea tragică pentru multe dintre ele, și de pe a celor foarte puține care au supraviețuit ororilor.

Carte document, bazată pe interviuri cu supraviețuitori, martori și rudele deportatelor. Se poate spune că ele au fost femeile uitate ale Holocaustului. Cele câteva supraviețuitoare au meritat o asemenea recunoaștere. Au rămas în viață, pentru că s-au ajutat între ele. Chiar și în atmosfera de iad a vieții în lagăr, au rămas altruiste și n-au uitat nici o clipă de valorile adevărate care trebuie să-l caracterizeze pe un om: dreptatea, toleranța, speranța și setea de libertate.

Au îndurat 3 ani și 41 de zile iadul pe pământ, foame, bătăi, lipsuri, boli și cel mai rău lucru dintre toate pierderea rudelor, părinților, surorilor, fraților, prietenilor…

In memoriam, a tuturor celor care au pierit în mod violent, numai pentru au fost evrei, stă această carte ca mărturie, ca niciodată să nu se mai repete încă odată… 

MARIA CALLAS A DIVA -MICHELLE MARLY-Kossuth Kiado-2019(versiune electronică)

Maria Callas cu vocea ei, cu personalitatea ei, cu prezența ei a revoluționat muzica, muzica de operă, arta interpretativă a secolului 20.

O viață dedicată muzicii, și sfâșiată între iubire și devotament pentru carieră, pentru succes. S-au scris numeroase cărți despre ”Diva” incontestabilă și neîntrecută până astăzi; stau mărturie nenumăratele discuri, înregistrări, fotografii, mărturiile celor care au cunoscut-o, ascultat-o și iubit-o.

Cartea pe care tocmai am terminat-o este una dintre poate sutele de cărți scrise despre EA. A trăit la cote înalte, poate tot așa de înalte ca și notele cântate de ea, și numai de ea. Se știe că grecii sunt un popor mândru și luptător.

Maria a fost o adevărată grecoaică. Mândră și hotărâtă să-și apere iubirea, o luptătoare năzuind spre perfecțiune, toată viața. Și viața n-a cruțat-o niciodată…

Întâi lovituri au venit tocmai de la mama, care ar fi trebuit sau ar fi putut s-o ocrotească și s-o sprijine. Nu, n-a primit de la mamă, decât indiferență și intoleranță. Apoi a urmat un soț mai în vârstă decât ea, care a crezut că dacă îi este soț are toate drepturile s-o dirijeze, în loc să o apere și s-o ocrotească de capcanele culiselor vieții de artist.

Și, în fine când a crezut că a întâlnit omul pe care-l aștepta demult, pe care l-a înconjurat cu o iubire nesfârșită, copleșindu-l cu toată ființa, când se aștepta cel mai puțin, a fost înșelată și părăsită.

Poate acest fapt a contribuit și la alunecarea lentă spre sfârșit. Din diva care fusese până mai ieri, a devenit o femeie singură, fără sprijin moral și un umăr pe care să poată plânge.

Cartea este o cronică a timpurilor de glorie și a timpurilor de decădere. După ce ani și ani ziarele fuseseră pline de știri despre cea mai adorată și cea mai strălucitoare soprană din lume, despre succese, despre spectacole, despre concerte și serate, lumea a aflat într-o zi că EA nu mai este.

Cum să porți un doliu care nu este numai al tău ci este al unei întregi lumi?! O lume a plâns-o și o mai plânge și astăzi…

Pe cea care a fost unica și neasemuita MARIA CALLAS o Casta Diva desăvârșită… Eu cred că și această carte a lui Michelle Marly este un omagiu celei care a fost marea soprană Callas.

Michelle Marly, este o scriitoare de origine germană. Printre cărțile de succes se numără și ”Coco sau pasiunea pentru numărul 5”, ”Piaf sau cântecul iubirii”.

Biografii romanțate ale unor femei care au schimbat cuvintele PARFUM, CHANSON, ARIE, MODĂ, FILM… Femei pe care chiar dacă le cunoaștem, chiar dacă am mai citit despre ele, ne aducem cu plăcere aminte de ele. Și cu siguranță nu le vom uita niciodată… 

Caroline Bernard FRIDA KAHLO ȘI CULORILE VIEȚII, Ed. Kossuth Kiado-2019, versiune electronică

Sunt sigură că nu mă voi opri la prima carte citită despre Frida Kahlo. O figură emblematică în lumea artistică a secolului 20. Un pictor care n-a ezitat să întrebuințeze toată paleta de mijloace puse la dispoziție de natură, să-și exprime crezul artistic.

Figură controversată, pentru felul în care a conceput să trăiască și să creeze. Cartea este o ”pictură” care etalează viața artistei în fața privitorului, fără reticențe și fără nici un obstacol.

Istoria familiei este de asemenea pitorească: tată de origine neamț, strămutat în Mexic. Pentru cele două fete tatăl este simbolul supraviețuirii cu orice preț. Le transmite un așa spus ”modus vivendi” aparte. În același timp, artist - fotograf - dar, și cu o anumită rigoare provenită din genele germane.

Frida, este modelul de dualism veritabil: viața și moartea sunt cele două extreme caracteristice personalității sale. Dar să nu uităm, așa cum chiar ea însăși recunoaște că pictura și iubirea au fost cele două puncte de reper în viața ei. Pictura ca o încercare de supraviețuire și iubirea pentru Diego Rivera, care îi dădea viață. Rivera un pictor cunoscut pentru frescele mamut, în Mexic, și mai apoi în lumea întreagă, i-a fost iubit, soț și companion în ”călătoria” pe care Frida a fost nevoită s-o facă, nu întotdeauna fără hopuri și icneli.

Autoarea Caroline Bernard ”pictează” în cuvinte ceeace Frida o face în tablourile sale. Dacă nu știm nimic despre o artistă așa precum a fost Frida Kahlo, atunci cartea ni se pare ca un roman foarte bine scris. O biografie, o înșiruire de evenimente, mai mult sau mai puțin plăcute, nu mai mult decât o carte despre o femeie care a suferit, a iubit și a pictat.

Dar, nu! Această carte este mărturia –a câta oare?!- despre aceea care a fost Frida Kahlo. Poate așa este sortit să fie descoperită încă odată și încă odată, pentru că privindu-i tablourile te întrebi: …oare unde se ascunde scânteia geniului?! Pentru că Frida a fost un geniu în pictură. A transpus cu pensula pe pânză, toată suferința după accidentul groaznic din care a rămas în viață; a adus pe pânză toate sentimentele, toate temerile și mai ales toată viața care o înconjura. Iubirea pentru un bărbat, iubirea pentru Mexic, țara natală, iubirea de oameni.

Aceasta este originalitatea picturii ei. Culorile sunt cele a iubirii, a luptei pentru supraviețuire în orice condiții, neprecupețită. Privind tablourile sale, te cuprinde un fior de teamă amestecat cu o fărâmă de speranță. Cine își etalează corpul, sentimentele și nu în ultimul rând viața în fața privitorului, are un caracter puternic, luptător și hotărât.

Bucuria vieții o simți numai atunci când te ridici după o lungă suferință purificat…

Precum Frida în nenumăratele sale tablouri. Cred că acesta este mesajul acestei cărți. 

ELLIE MIDWOOD FATA CARE A EVADAT DE LA AUSCHWITZ

Cartea a apărut în editura LITERA, BUCUREȘTI-2022, la numai un an după apariția în original în Marea Britanie în 2021 la Bookouture, un imprint al Storyfire Ltd. Subtitlul ”

A evadat ca să găsească iubirea și a salvat viețile a milioane de oameni” este mai mult decât potrivit. Pentru că este aproape de neimaginat că în situații imposibile s-au întâmplat lucruri imposibile…

Oricât ai citi, oricât ai cerceta, oricât ai aprofunda subiectul ”lagăr de concentrare” după fiecare lectură rămâi cu un gust amar și cu o mare nedumerire. Cum a fost posibil să se întâmple oroarea istoriei?! Cum s-au întâmplat grozăviile și cum a fost posibil ca în pofida oricărui scenariu fantezist, să existe scântei de luciditate și de logică?!

Întrebări la care sunt sigură că nu există răspunsuri…Cartea pe care tocmai am terminat-o de citit mi-a ridicat din nou aceste întrebări, aș spune retorice. Eu aștept și acum răspunsuri. Cu fiecare lectură de acest gen, aștept să primesc niște răspunsuri…acceptabile, dacă se poate?!

Autoarea care nu este la prima carte de acest gen, gestionează cu mare abilitate subiectul devenit de-alungul timpului tot mai controversat. Fata care evadează dintr-un lagăr de concentrare cu cea mai strașnică pază, cu metodele cele mai sofisticate de tortură, cu faima locului celui mai păzit de pe pământ?! Și, totuși cum a fost posibil un asemenea lucru?!

Narațiunea se desfășoară cu repeziciune, ca și când n-ar fi prea mult timp de gândire. Nu, n-a fost prea mult timp, pentru că mașina de distrugere cerea tot mai multe victime, tot mai multe dovezi că omul este redus , nici măcar la forma primitivă de larvă, ci pur și simplu nu există…Dacă totuși respiră încă, trebuie anihilat imediat fără nicio remușcare. În numele unei cauze, sau mai bine zis în numele ideii unui scelerat.

Precum spune autoarea în nota istorică din volum, cartea cu toate că este ”o operă de ficțiune, se bazează în mare măsură pe o poveste adevărată…”. Mărturiile multor supraviețuitori ai lagărului au făcut posibil scrierea acestei cărți răscolitoare prin mesajul ei:

Curajul de a spune adevărul, curajul de a lupta , curajul de a condamna opresiunea, persecuția și nedreptatea a fost și trebuie să fie a tuturor oamenilor care luptă pentru libertate. Curajul lor nu va fi uitat niciodată! …Mulțumiri cititorilor mei care au așteptat răbdători noile apariții…Spune autoarea cu smerenia marilor scriitori, întotdeauna în slujba ”domnului cititor”.

THE BOOK OF LETTERS YIGAL TZADKA

Muzica este armonia dintre note, iar limba este armonia dintre litere…

Nu de puține ori am impresii puternice și semnificative legate de cărți. Subiectul este vast și nu cred că are nevoie de explicații suplimentare. Dar, cu fiecare carte descoperită și răsfoită și nu în ultimul rând citită, am tot mai mult convingerea că, merită să trăim emoții pe care numai o carte ți le poate oferi. Sigur așa este această carte despre care aș dori să vorbesc, acum.

Aici trebuie să fac o mărturisire intimă: cu toate că sunt în Israel de mai bine de 30 de ani, încă am îndoieli cu privire la nivelul cunoașterii limbii ebraice. Mă străduiesc să-mi îmbogățesc zi de zi nu numai vocabularul dar, și tot ceea ce este legat de această limbă, aș spune sfântă. De aceea de-a lungul anilor n-am precupețit nicio ocazie de a fi aproape de învățarea, aprofundarea și nu în ultimul rând de gestionarea acestei limbi. Așa încât în urmă cu câțiva ani, am găsit un curs de limbă ebraică în Internet, și pentru că atunci eram încă la nivelul al 5-lea (din cele 8 în total) anul acesta sunt la nivelul 8, mândră studentă la Rozen Academy of Hebrew Language. Cursurile sunt odată pe săptămână și eu primesc cu mare satisfacție multe oferte din partea școlii. Una dintre acestea este și această carte despre care aș dori să vorbesc. În urmă cu câteva zile am primit-o și am fost impresionată întâi de aspectul ei exterior: o carte frumoasă, copertată, cu o hârtie de foarte bună calitate. Pe scurt, o plăcere s-o ai în mână. Apoi răsfoind-o am simțit că am în mână o carte prețioasă și necesară pentru oricine este interesat de limba ebraică, și nu numai de literele ei dar și de originile și curiozitățile specifice limbii.

Autorul este Yigal Tzadka, și tot ce se poate spune despre el este că, aș îndrăzni să spun, impregnat de limba ebraică și de frumusețea ei. De formație arheolog, dar de la absolvirea facultății s-a ocupat tot timpul cu interacțiunea dintre arheologie, istoria Țării Sfinte și literele ebraice cât și limba, în sine. 25 de ani a predat limba ebraică a Bibliei și limba ebraică modernă la Universitatea din Ierusalim. În paralel s-a ocupat cu predarea limbii olimilor - imigranți și tuturor vizitatorilor interesați de limbă. A creat două reviste pentru aceștia:Yanshuf și Bereshit.

Datorită interesului tot mai mare pentru limba ebraică, s-a născut această carte pe care o țin în mână cu sfințenie. „The book of letters, Illuminating insights into the Hebrew Alphabet”.

Apărută în editura Good Times 94 Ltd. Jerusalem.

Cartea este un exemplu de formă și de conținut. După ce suntem familiarizați cu tabla de materii, găsim (aș spune atenționare pentru cititor)două fraze semnificative. Și anume:

”Această carte conține pasaje din Biblie, atât în ebraică cât și în engleză. Vă rugăm respectați sfințenia acestei cărți și luați-o ca atare”. Literele sunt luate pe rând una câte una și explicate din mai multe puncte de vedere.

Ceea ce m-a frapat răsfoind cartea lui Tzadka, a fost faptul că m-a introdus în lumea literelor aproape fără să-mi dau seama. Am devenit eroul cărții, coautor sau mai bine zis co-beneficiar al acestui tezaur numit limba ebraică. Literele iau ființă cu fiecare pagină, și trăiesc o viață a lor independentă de tot ce ne înconjoară. Suntem transportați și vrăjiți…

Ce poate fi mai înălțător?! Când descoperim ceva nou și facem din acest ceva să fie al nostru personal. Satisfacția este totală. Este satisfacția descoperirii. Este satisfacția re-descoperirii. Cu fiecare capitol de exemplu: Privire spre trecut sau Literele rugăciunilor, cartea se citește cu o așa de mare ușurătate încât uităm că avem în mână o carte document.

Un studiu, o analiză la modul cel mai pur cu putință.

Epilogul scris de autor este un fel de ghid pentru cititor. Pentru că spune autorul, ”astăzi când tehnologia face pași uriași în toate domeniile, nici limba și nici scrierea literelor nu este așa ca în trecut”.

Își pune întrebarea legitimă de-altfel: ”Peste 1000 de ani scrierea va fi diferită de cea de azi? Este greu de știut”.

În încheiere autorul conchide: ”Sperăm că literele ebraice vor continua să aibă o aură de sfințenie, și apropierea de ele va continua să fie mistică, într-un fel sau altul”.

Cu aceste cuvinte recomand cartea tuturor celor care nu și-au pierdut curiozitatea și interesul pentru lucrurile cele mai vechi de pe pământ.

Cartea se poate comanda la: Liora Tzadka, orders@hebrewtoday.com

KEPES ANDRÁS-VILAGKÉP-ED.LIBRI-2Ö16

Kepes Andras

Un scriitor, un reporter, un profesor universitar maghiar care-și pune întrebări și caută la ele răspunsuri. Acasă la el sau aiurea.

Pentru ce și de ce suntem pe acest pământ? De ce omul iubește și de ce urăște? Va veni vreodată momentul când ne vom înțelege între noi? Ce este binele și ce este răul? Ce înseamnă libertatea? Sau dragostea? Sau familia?

La acestea și încă multe altele am putea da răspunsuri, dar cele mai bune întrebări rămân veșnic nerăspunse… Uneori și la o întrebare proastă există răspunsuri inteligente, dacă reușești să te detașezi de ea.

Cam așa este imaginea lumii - Mărturisește autorul. Și continuă: Fiecare dintre noi are o imagine a lumii, dar poate încă n-a pus în ordine, în mod conștient, toate părticelele de cunoștințe, de temeri, de speranțe. Și-apoi sunt imaginile altora, care zac în noi mormane, și care ne controlează, fără măcar să ne dăm seama.

Cartea aceasta este ca un ghid: ”Cum să ne descurcăm în lumea în care trăim”. Era necesară o asemenea carte pentru că este tot mai greu să te descurci în lumea secolului 21 când totul a luat o altă viteză, când totul e aproape imperceptibil în anumite puncte de pe glob, și când în altele a luat dimensiuni uriașe, mega – super - hiper. 

JURNAL GUANTANAMO-MOHAMEDOU OULD SLAHI

Mohamedou Ould Slahi născut în Mauritania a fost deținut în închisoarea Guantanamo din golful cu același nume din Cuba.

Guantanamo Bay este o închisoare militară americană situată în baza navală, numită și GTMO sau Gitmo. Din ianuarie 2002, data la care s-a deschis închisoarea, în urma atentatelor din 11 septembrie 2001, din 780 de persoane încarcerate, 731 au fost transferate în alte închisori, 39 sunt încă acolo, iar 9 au decedat, în detenție.

Închisoarea a fost înființată în timpul războiului contra terorismului, dar s-a dovedit un loc de detenție unde se încalcă și se violează în modul cel mai cras posibil, drepturile omului.

Administrația președintelui Barack Obama, care a urmat administrației lui Bush, președintele în funcție la data înființării închisorii, a promis închiderea ei dar, congresul american, bipartit a împiedicat acest pas.

Totuși, în timpul administrației Obama, numărul deținuților de 245 s-a redus la 41. În ianuarie 2018, președintele Donald Trump a semnat un decret de menținere a închisorii. La începutul anului 2021, președintele Joe Biden a declarat intenția sa de a închide închisoarea, înainte de a părăsi Casa Albă.

Mohamedou a fost ”locatarul” acestei închisori 14 ani, cu numărul 760.În 2005, a scris „Jurnal-Guantanamo”.

Cartea a apărut sub îngrijirea editorului cărții Larry Siems. Un jurnal document, martor al unui loc și a unor evenimente în același timp inimaginabile și traumatice.

La data apariției carnetelor de jurnal, cenzura a avut un cuvânt important de spus. Cuvinte, fraze sunt șterse și textul în parte este trunchiat în foarte multe locuri.

Răscolitoare mărturisire.

Nu cred să existe mai dureroasă pedeapsă, decât privarea de libertate. Un asemenea jurnal este citit cu sentimentul că nu știm nimic despre lumea în care trăim. Parcă s-a răsturnat, inversat scara valorilor.

Unde sunt binele și răul?! Unde este linia limită, granița dintre ele?! Cine este cel bun și cine este cel rău?! De ce nu e clar acest lucru?!

Eu, cititorul, privitorul din afară, pe care parte să mă situez?!

În partea celor răi, unde domnește fanatismul de toate felurile, mi-este imposibil. De partea celor buni, unde atrocitățile sunt aproape de neexplicat, în numele a ce?! Parcă mi-e și mai teamă… Sunt la o răscruce de drumuri…

Încotro s-o iau, pe cine să cred, după o asemenea lectură?!

Mai sunt multe întrebări ne-răspunse… și cred că, încă multă vreme așa și vor rămâne… 

NINA CERANU-CEEA CE LUĂM CU NOI- Ed.Eubeea-2005

FUNDAȚIA CULTURALĂ”ORIENT LATIN” TIMIȘOARA

Nina Ceranu-prozator, poet, publicist, editor și nu cu puține premii literare, este prezentă de asemenea cu o carte de note de călătorie.

Titlul cărții este foarte semnificativ. Da, ceea ce luăm cu noi, din toate călătoriile, ”expedițiile” noastre cum le numește autoarea,  sunt trăirile și emoțiile trăite.

Dacă spunem note de călătorie, ne gândim deocamdată la numeroșii trăitori ai pământului care de - alungul istoriei l-au străbătut în lung și în lat. Totuși, autoarea în această carte participă nu numai fizic la periplu ci, aduce cu sine în atmosferă, persoane apropiate, sau mai puțin apropiate de sufletul său. Trei itinerarii sunt expuse dar, cât de diferite sunt acestea. Nu numai în spațiu ci și ca fond.

Prima călătorie, spre vest, adică spre vestul Europei. Punctul de plecare Timișoara,România. Punctul sau mai bine spus, punctele de sosire sunt întâi Bonn și apoi Köln. Poate mai mult decât impresiile avute relativ la aceste orașe, autoarea este confruntată cu evenimente, întâmplări, independent de voința ei. Empatia față de traumele celor pe care îi vizitează este pe măsura lucrurilor trăite de aceștia. Zilele petrecute împreună cu prietenii din Germania, sunt pline de un fel de”vrem să te simți bine”. Sensibilă și receptivă la tot ce o înconjoară, este o adevărată ”aventurieră”.

A doua călătorie este demnă de invidiat: Timișoara-Chișinău- ”o bucățică de drum”, parcursă cu mașina. Sau cum spune autoarea”…am sosit din expediție. Drum lung ales, ca o velință oltenească, nespus de frumos”.

”…Nu-mi vine să spun încotro pornesc, dintr-un egoism care mă ține captivă, să mă bucur numai eu, sau mai întâi eu, de plecarea aceasta neașteptată”. Mărturisește Nina Ceranu, înaintea celei de-a treia călătorie. Aceasta este puțin mai specială, pentru că autoarea însoțește coristele, membre ale coralei feminine ”Carmina Dacica” din Timișoara. Destinația este Cipru, și drumul se face cu autobusul și cu avionul. Peripețiile sunt inerente, mai ales când ”trupa” este atât de pestriță, din toate punctele de vedere. Corul cu o tradiție de mai bine de 50 de ani, actualmente sub bagheta dirijorală a Florei Toth, este invitată în cadrul festivalului coral anual ”Când melodia îmbrățișează poezia” inițiat de Mișcarea Progresistă din Larnaca.

Primim o prezentare amplă, a acestui cor, cu un repertoriu îndrăzneț și bogat. La data apariției acestei cărți, președinta coralei Verona Botiș, sora mea făcea încă parte din ansamblu, și participase la acest turneu în Cipru. Din păcate, În 2019, după o lungă suferință, a părăsit această lume…

Vraja insulei Cipru este de necontestat. O oază de frumos, de inedit, de liniște și pace. Țara este paradisul turiștilor. Ciprioții știu să te primească cu acel ”Kalimera”care îți șoptește la ureche:”Bine ai venit!”.

Am fost de două ori în Cipru și aceste impresii ale lui Ceranu, sunt exact ce am simțit, trăit și eu, în timpul călătoriilor mele. Cu ochii minții am ”revăzut” locurile parcă, rămase din mitologie.

Binecuvântat loc… Niciodată în viață nu e voie să risipești ocazia unei călătorii. Aceasta este poate concluzia nescrisă a acestei cărți, pe care o recomand ca lectură obligatorie. 

Agnès MARTIN- LUGAND

OAMENII FERICIȚI CITESC ȘI BEAU CAFEA

Traducere din franceză de Carmen Otilia Spânu

Ed. TREI BUCUREȘTI 2016

    Cartea este ca un manual de îndrumare în psihologie.

    Cum gestionăm pierderea ireversibilă a cuiva drag?!

    Este ca un tratat de metode, îndrumări și mai ales reguli despre cum se trece mai ușor peste doliul pentru cineva dispărut.

    Știm că suntem trecători pe această lume, știm de asemenea că în mod cu totul întâmplător și aleatoriu dispărem din această lume. Mai știm că durerea și tristețea pierderii celor dragi, este inevitabilă. Se întâmplă altfel, numai dacă noi suntem cei care plecăm întâi. Dacă pierdem pe cineva în urma unei boli nu este același lucru dacă îl pierdem într-un accident, adică brusc, și neașteptat.

    Autoarea de formație psiholog, a publicat această carte, care este primul ei roman. Cartea a apărut pe platforma Kindle Amazon, în internet în anul 2012. Este primul roman dintr-o serie de romane. Continuarea are ca titlu: ”Viața e ușoară, nu-ți face griji!”

    Mi s-a părut o lectură ușoară, pentru vacanță, fără pretenții, fără așteptări prea mari. Nu cred că mi-a adus prea multe noutăți pe tărâmul introspecției sufletului.

    Travaliul doliului este o luptă cu tine însuți, când nu întotdeauna ieși învingător. Știi că trebuie să te pui în picioare, că trebuie să trăiești cu povara durerii până la capăt. N-ai voie să capitulezi…     Eroina cărții, Diane, știe că n-are voie să se dea bătută. Pierderea unui soț și a unui copil sunt răni, deschise care nu se vindecă niciodată.

    Cum să te construiești din nou?! Cum să renaști din propria-ți cenușă?! Cum vei arăta apoi?! Cum te vei regăsi pe tine însăți?! Și când?!

    Poate singurul lucru pe care-l are este speranța, că da, într-o zi totul se va putea începe de la zero… Asemănătoare cu multe cărți de acest gen, când suntem transportați în lumea invizibilă a sufletului, acest roman, nu are happy-end, deși la un moment dat acțiunea părea să alunece spre un sfârșit facil, dulceag și siropos.

    Autoarea s-a oprit totuși exact la momentul potrivit, la margine de prăpastie. În hău ar fi devenit ceva hollywoodian, roz-bombon, chiar de prost gust. Da, viața nu este întotdeauna roz, și nici pick-neck.

    Trebuie să trăim și să învățăm să ne acomodăm și cu evenimente dureroase și traumatice. Este ca o terapie această carte…

ADRIANA SĂFTOIU-CRONICĂ DE COTROCENI Ed. Polirom -2015

O carte document de istorie recentă. Adriana Săftoiu a fost consilier la biroul președintelui Traian Băsescu, în perioada 2004-2007.

Sigur de fiecare dată când sunt alegeri, și când se alege un nou președinte, electoratul este convins că a ales bine.

În 2004, la 14 ani de la tranziție, un regim fragil, cu multe poticnișuri și ezitări, face alegerea lui Băsescu. Apoi începe o perioadă, care din afară se schimbă încet, încet din roz în alte nuanțe mult mai întunecate.

Săftoiu, o loială și asiduă lucrătoare, în funcția nu întotdeauna confortabilă de consilier al președintelui, caută și reușește să aplaneze crize, sau să șlefuiască asperitățile relației sale cu președintele. Acesta la rândul lui, cu timpul se dovedește tot mai ”neascultător” și nu odată, își impune punctul de vedere. Este tot mai greu de sfătuit, este tot mai greu de acceptat și este tot mai greu de suportat.

Ca om de litere și ca om cu o educație intelectuală pură, fără înclinații spre compromisuri în relațiile de muncă, Săftoiu, luptă cu ”demonii” președintelui, în fiecare clipă a orelor de serviciu.

Există o mare abilitate, caracteristică omului, care se cheamă fler. Ea are flerul să simtă fluctuațiile momentelor dificile, și nu numai ale președintelui ci și a atmosferei care-l înconjoară. Astfel își poate exercita funcția, și astfel poate sfătui pe cel care-i este boss. Reușește cu brio, dar rămâne cu convingerea că, parcă totul este de pomană. Efortul este uneori prea mare, și nu găsește că are satisfacție. Cu timpul îi este tot mai greu să ”se prefacă” că totul e frumos și minunat.

Momentele, poate cele mai penibile sunt cele de după venirea la guvern a Elenei Udrea. Parcă cineva a pus o bombă cu efect întârziat în mijlocul biroului președintelui. Nimeni nu îndrăznește să spună un cuvânt, nimeni nu ridică glasul în legătură cu aparițiile mai mult decât provocatoare ale acesteia. Este de neatins și subiectul despre ea, cât și părerea unanimă despre ea. În fața președintelui, ea este perfectă și intangibilă.

Săftoiu nu intră în amănunte de factură intimă. Intenția sa, în scriitură nu este de a lua poziție personală, ci doar de a arăta faptele din punctul său de vedere.

Lăudabilă comportare. Coloana vertebrală dreaptă este cartea ei de vizită. Nu judecă, și nu ponegrește. Ne arată istoria acestei perioade, în care România este deocamdată în căutarea unui modus vivendi, la nivel european și mondial. Liderii sunt oglinda unei țări.

Nu este totuna cine este la cârma țării. Acest lucru este un fapt, și nu o supoziție. În istorie există numeroase exemple de conducători care s-au dovedit nepregătiți și nepotriviți funcției pe care au îndeplinit-o.

Poate că Băsescu a fost un bun căpitan de navă, dar țara nici de cum nu se poate compara cu un vapor. Ce fusese bun la cârma unei nave, s-a dovedit nepotrivit la cârma țării. Ca să fii președinte trebuie să posezi poate un al șaselea simț pentru diplomație. Lui i-a lipsit total acest simț.

Și-apoi mai există fenomenul care se cheamă în psihologie, ”exercitarea puterii”. Foarte puțini sunt cei care ajungând la putere rămân loiali condiției lor umane. Nu a fost cazul lui Băsescu.

Încet, încet a uitat și mai ales a ignorat poziția în care s-a aflat.

Cartea lui Săftoiu, este nu numai o cronică a Palatului Cotroceni, ci și o cronică a timpului, care în istorie se poate numi perioada-Băsescu. Perioadele istorice, ne învață că totul este trecător, și numai un prost poate crede că este nemuritor.

Fake News în epoca de aur Amintiri și povestiri despre cenzura comunistă- Ed. Polirom-2020

N-am crezut niciodată că cineva se va apuca să scrie o asemenea carte. Este ca un jurnal, ca un notes în care s-au notat tot felul de informații, date, denumiri. Și totuși, cum recunoaște și autorul, erau lucruri pe care astăzi, povestite, parcă au puțin gust de invenție, poate un iz de auto-compătimire.

O glumă a epocii în care se descriau localitățile pentru repartiție: comune prin care trece trenul, comune din care se aude trenul și comune în care s-a auzit de tren. HA, HA, HA s.a.m.d.

Am râs nu odată, pentru aberațiile, dar atât de credibilele fake-uri literare:”Traduceri inventate, uneori din autori inventați, alteori din autori celebri, toate acestea au fost pentru mine, în acei ani o modalitate de a lua în răspăr cenzura, furnizându-i texte, uneori banale, dar cu tematică ”beton”, păcălind-o sistematic, dar, nu în ultimul rând, cum am mai spus, o cale plăcută de a câștiga niște bani din care, cel mai adesea, mi-am cumpărat cărți, Fake poems for real books!”.

Cartea mi s-a părut ca o ”reparație” făcută de un om remarcabil, milioanelor care trăiau aceleași vremuri, dar care n-au îndrăznit să-și ridice niciodată capul.

O adâncă reverență Domnule Ioan T. Morar…

LESLIE FAZEKAS-IN DREAMS TOGETHER-FUNDAȚIA AZRIELI-2021

 ”Omul poate fi transformat în orice, la fel de ușor într-un animal, cât și într-un mecanism, robot, dar această metamorfoză este dificilă și durează mult timp. Într-un târziu, devii blazat de-asemenea”.

    Sunt cuvintele unui om privat de libertate, umilit în condiția sa umană, dezumanizat. Cartea –memoriu ”In dreams together”scrisă de Leslie Fazekas, este una , din șirul, parcă nesfârșit al mărturiilor, tot mai puținilor supraviețuitori ai Holocaustului.

    Născut în Ungaria în 1925, fiind un tânăr de 19 ani în 1944, când împreună cu familia sa, este deportat într-un lagăr de muncă, într-un cartier din Viena, în Austria ocupată de naziști. Se poate oare numi noroc, faptul că n-a fost trimis împreună cu cei nu mai puțin de 750.000 de evrei, cetățeni ai Ungariei în lagărul de exterminare din Auschwitz – Birkenau ?

    Ar fi cinic a folosi cuvântul noroc, și totuși s-a întâmplat această minune neașteptată, și anume: s-a întâmplat să facă parte dintre cei 15.000 de oameni trimiși în Austria. Eu aș zice, trimiși înapoi la viață. Din stația de redistribuire din Strasshof, a fost trimis într-unul din cartierele Vienei. Munca era epuizantă, degradantă dar, condițiile de viață erau relativ suportabile, în comparație cu chinurile extreme suferite de alții, în alte lagăre de exterminare și de muncă.

    Fazekas, care atunci se chema László Fazekas, a scris un jurnal, în limba maghiară, între auguist 1944 și aprilie 1945. Aproape toate frazele începeau, și se adresau , pe atunci, prietenei sale Judith Felberman, de care fusese despărțit. După terminarea războiului, a păstrat cu sfințenie toate scrisorile și cărțile poștale, pe care au reușit să le schimbe între ei, în toată perioada cât au fost despărțiți. Și ea la rândul ei, a fost deportată, dar în alt cartier din Viena.

    Autorul, nu odată, vorbește despre moarte, care pândește în fiecare moment. Neliniștea este deopotrivă îndreptată și către moarte dar și către viață. Este conștient că, cel mai mare câștig, în acel moment este viața. Cum spune el”este un câștig pur”. Războiul l-a maturizat pentru totdeauna, când spune, punându-și întrebarea legitimă:Războiul a devorat milioane de vieți, de ce aș fi eu excepția?!” Poate a fost o ușurare pentru el, fiind împreună cu familia sa. Dar, acest sentiment de ușurare, era amestecat cu cel al neputinței de a ajuta, atunci când tatăl său se îmbolnăvește și trebuie să sufere, neprimind nici-un medicament, nici îngrijire corespunzătoare, sau un regim alimentar.

    Iubirea pentru Judith, în umbra războiului este colacul de salvare, este singurul punct stabil și ultimul țărm… De-altfel recunoaște că singura consolare și singurul medicament au constituit amintirile. Amintirile cele mai frumoase și cele mai arzătoare erau cele pe care le împărtășise cu iubita sa. Singurătatea, liniștea și senzația de abandon, au devenit mai puțin sâcâitoare, atunci când se lăsa dus de amintiri. Mărturisește că, în orice stare ar fi fost, oricât de dezumanizat și oricât de puțin îl mai interesa ce i se întâmplă, un singur lucru îl ținea în viață, și nu putea, dar nici nu vroia să-și uite dragostea, iubirea. ”Iubirea pentru tine e la fel de puternică. Poate mai puternică decât la început”. Îi scrie el, iubitei, Judith.

    În 1949, Leslie și Judith se căsătoresc. În 1956, în timpul revoluției din octombrie-noiembrie, împreună cu familiile, hotărăsc să părăsească Ungaria, și emigrează în Canada, la Toronto. La apariția cărții, în 2021, Leslie în vârstă de 95 de ani, citește fragmente, din jurnalul-memorie, și răspunde la întrebările reporterului cu dezinvoltura unui tânăr de 19 ani. Cuplul care a traversat aproape un secol de războaie,orori și situații incredibile, dar care dovedește încă odată că iubirea învinge totul. Și, nu în ultimul rând…speranța. 

CASA DE INES- NUȘA CHIBICI

    -Supraviețuind într-un ”cuib de hoți” cu afecțiune- o citez pe una dintre cele mai originale scriitoare,după părerea mea, pe care am avut ocazia s-o citesc în ultima vreme.

    Este vorba despre romanul Nușei Chibici ”Casa de ines” apărută la editura Punto Rojo Libros, S.L. și Editura Saga 2020. O româncă trăitoare în Spania, de-acum mai bine de douăzeci de ani- poet, prozator, reporter și fotoreporter, ne aduce cu acest roman realitatea unui fenomen, la care asistăm, aș spune, cu neputință. Un fenomen și anume emigrarea.

    Dar pentru că este vorba de oameni, nu puțini, proveniți din România mă impresionează și mă atinge și mai mult. Autoarea cu lantoarea unei camere de luat vederi, se mișcă între lumi diferite, în timp și în spațiu. Cunoaștem astfel odiseea ei în lumea ”liberă” cu capcanele, visele, speranțele dar mai ales cu promisiunile pe care le implică o asemenea aventură. Zbuciumul și travaliul prezent în fiecare clipă, frapează, surprinde. Dar, cel mai mult surprinde abilitatea, administrarea lor.

    Atunci când, ai dori să fii mai degrabă invizibil, când ai dori să te ascunzi și de tine însuți, ești propulsat ”în față”, pe scenă. În văzul tuturor. N-ai unde să te scunzi. Trebuie să rămâi în lumina soarelui, lunii sau pur și simplu în lumina pâlpâindă a unei lumânări. Așa este Nușa, protagonista acestui roman de o sensibilitate dusă la extremis.

    Drama emigrantului, este la fel peste tot în lume. Confruntarea cu o limbă străină este de asemenea o piatră de hotar importantă. Ori că vorbim de spaniolă, engleză ori chiar și ebraică, în aceeași măsură.

    Senzația de singurătate, chiar dacă ești înconjurat de o mulțime de oameni. Se cunoaște acest fenomen, în sociologie și este specific orașelor mari, metropole, unde individul, insul, omul de rând se simte însingurat, dezrădăcinat nefăcând parte din societate.

    Cât de greu este să trăiești cu un suflet sensibil într-o lume rece- o lume a cererii și ofertei. Două planuri distincte există în roman: lumea în prezent și lumea din trecut. România vs. Spania.

    Din păcate, fuga sau exilul voluntar, într-o altă țară, nu te salvează de la confruntarea inevitabilă cu tine însuți. Nu poți evada din calea eu-lui tău. El, va străbate cu tine, drumuri, străzi, cărări, livezi, orașe, țări…

Emigrantul poate evada din țara sa, din orașul, satul său, din viața sa anterioară, dar, niciodată din(in) conștientul său. Cartea lui Nușa Chibici este ca strigătul lui Munch - mut și fără sfârșit.

HERTA MŰLLER- LEAGĂNUL RESPIRAȚIEI

    Romanul ”Leagănul Respirației” de Herta Műller, apărut în 2010 la Editura Humanitas, m-a cutremurat la fel ca și un alt roman, similar ca abordare. Este vorba despre romanul ”Fără destin” de Kertész Imre, apărut în 2002, cu titlul maghiar ”Sorstalanság”.

    Herta Műller, câștigătoare a premiului Nobel pentru literatură, în 2009, originară din România, de etnie germană, care trăiește în prezent în Germania, este o scriitoare și poetă prolifică, foarte cunoscută în spațiul literar.

    Acest roman născut pe bază de mărturii și amintiri, este un roman-document. Este lumea lagărului, lumea lăuntrică a unui adolescent, lumea dezumanizată care-l înconjoară. Deportare a minorităților - în cazul de față în lagărele de muncă forțată din Uniunea Sovietică.

    Tânărul Leo Auberg, are o viziune absolut personală despre tot ce îl înconjoară și despre ce se întâmplă în jurul lui și cu el. Fiecare cuvânt, fiecare semnificație a cuvintelor primește o altă culoare și un alt unghi de vedere. Lumea sa este o lume a constrângerii, este o lume în care nu faci ce dorești întotdeauna, sau niciodată, este o lume străină și strâmbă.

    Autoarea folosește cuvinte neașteptate, cuvinte foarte rar întrebuințate. Parcă se vorbește o altă limbă în acest roman. Surprinzător este și felul în care urmărim dezumanizarea atât de comună închisorilor, lagărelor, recluziunii. Omul privat de libertate, devine un fel de animal sălășluit doar de instinctele cele mai primare: foame, dureri fizice, neputința exprimării, îndepărtarea de semeni.

    Adolescentul Leo mă duce cu gândul la un alt adolescent în cartea unui alt mare scriitor al sec. XX, și el câștigător al premiului Nobel pentru literatură, în anul 2002, și anume Kertész Imre. Adolescentul Gyuri, din romanul ”Sorstalanság” –în românește ”Fără destin”, și el face parte dintr-o minoritate: evreu, și el deportat în lagărele muncii și morții Auschwitz și Buchenwald, la muncă forțată într-o fabrică de armament, supraviețuitor al Holocaustului, printr-o minune, aș zice…

    Ceea ce este de asemenea comun acestor două cărți este faptul că eroii lor, după eliberarea din infernul lagărelor au încercat, în zadar, să-ți regăsească drumul în viață. A supraviețui a fost o încercare nu mai puțin ușoară ca a supraviețui în perimetrul lagărului. Sechelele rănilor sufletești și fizice au persistat să existe toată viața.     Niciodată, apoi, n-au mai putut să fie într-adevăr liberi. Mi se pare că acest lucru este poate, cel mai dureros lucru care li s-a putut întâmpla tuturor celor care au scăpat din ghearele ”inexplicabilului” destin.

    De fapt, cred că încă nu s-a scris tot și poate nu se va scrie tot niciodată despre, ororile unui război, despre supraviețuire, despre imposibilitatea explicării, sau pur și simplu despre moartea la un numitor comun. Și, totuși, aceste cărți – mărturii ne sunt necesare și bine venite, în diferite momente ale vieții. Ne trezesc din dulcele somn al uitării, ne ascut simțurile când stau să se moleșească în ”dolce far niente”.

    Îmi doresc să nu adorm în timpul aducerii aminte…Să nu pătimesc uitând toate ororile lumii… Cărți ca aceasta, sau ca altele de acest gen să rămână ca niște repere de conduită universală…

    Mărturie împotriva nemerniciei omului și setei sale de putere…REMEMBER…

PATRICK MODIANO- DORA BRUDER-

    ”Am ignorat întotdeauna cum și-a petrecut zilele, unde s-a ascuns, în compania cui a fost în lunile de iarnă, în timpul primei sale evadări de acasă, dar și în timpul câtorva săptămâni de primăvară, când a fugit din nou din internat. Acolo este secretul ei. Un secret sărac, dar prețios, secret pe care birourile, ordonanțele, autoritățile numite –de ocupație-, cazărmile,barăcile, lagărele de concentrare, istoria, timpul- tot ce ne ”petrece” și ne distruge, ei,Dorei, n-au putut să i le fure.” Astfel începe cartea lui Patrick Modiano – Dora Bruder?- apărută la editura Gallimard-Folio,în 2 aprilie 1997.

    Patrick Modiano, scriitor francez, laureat al mai multor premii literare, printre care cel mai prestigios premiul Nobel pentru literatură în anul 2014, este considerat astăzi ca un ”Proust modern.” Fiind anunțat de fiica sa de câștigarea premiului Nobel, în timp ce era pe una din străzile Parisului, mărturisește: Am fost surprins, așa că am continuat să mă plimb… Iar mai târziu la preluarea premiului la Stockholm, în discursul rostit spune: Aș dori să rămân optimist în ceea-ce privește viitorul literaturii…

    Nenumărate cărți ale sale au văzut lumina tiparului. Cărți cu o tematică obsesiv-constantă: problema identității individului și a colectivității, responsabilitățile, loialitățile în diferite perioade ale istoriei. Căutarea adevărului universal al condiției umane. Istoria și memoria colectivă ocupă un loc primordial în opera sa. Astfel primim o ficțiune istorică.

    Reconstituirea vieții unei tinere evreice dispărute, în anii ocupației fasciste în Franța. ”Misterul este intrinsec,” spune Modiano, ”chiar și cele mai banale lucruri pot fi misterioase”.

    Dora Bruder va rămâne tânăra insesizabilă, cum era și în viață, dar reconstituirea ”efectuată” de autor, este plină de melancolie, reînvie cu o dulceață inegalabilă, memoria suferinței evreilor din Franța ocupată. Astfel ei primesc o voce, cel puțin o rămășiță de prezență, prin acest roman, o picătură de miere, dar nu în ultimul rând, o datorie de memorie contra amneziei colective, tristă dar, și pudică, în același timp.

    Dilema cititorului, este legată de ”forma” acestui roman: o anchetă, o carte de amintiri, o reflexie istorică, personală sau flanare de - alungul memoriei colective, sau memoria unui oraș, sau pur și simplu memorie anonimă… Modiano vorbește de Dora Bruder, dar în același timp vorbește de toate și de toți cei dispăruți, din care n-a rămas nimic, de cele mai multe ori, ca și cum viața lor ar fi fost o abstracție cosmică. O memorie fantomatică, vie și deșirată.

    Dar, Dora Bruder a intrat în memoria mea personală. Copil ascuns în timpul războiului la o școală de maici, într-o mănăstire, în anii ' 41-42. Această carte închide în ea mii și mii de suflete ca al Dorei Bruder.

    Ca o recunoaștere, târzie, e-adevărat, dar legitimă, în 2015 o stradă-promenadă din Paris, primește numele –Dora Bruder- . Un omagiu mai mult decât frumos, ca o reparație pentru această fată tânără, rămasă tânără pentru eternitate și pentru un autor care vibrează cu Parisul etern, astfel înscriindu-se și el pentru totdeauna, în istoria lui.

Jillian Cantor-The hours Count (2015)-trad.Yoav Katz

Fiecare oră este importantă- Proză, scriitură tulburătoare, și nu în ultimul rând îndrăzneață din partea unui autor, să povestească tragedia soților Rosenberg. Parafrază-poveste bazată pe fapte reale, istorice, traumatice.

    În iunie 1953, în New York, Iulius și Ethel Rosenberg au fost executați prin electrocutare fiind găsiți vinovați de spionaj și transmitere de date secrete din domeniul fizicii atomice, Uniunii Sovietice. Soții Rosenberg, un ”fenomen” istoric care nu seamănă cu nimic în analele Statelor Unite, și de-altfel cu nimic din întreaga cronologie modernă a istoriei. Unicitatea cazului în perioada întunecată mac-cartistă, poate acesta este motivul pentru care autoarea a ales să-l prezinte din nou. Se poate spune că, în istoria Statelor Unite cazul Rosenberg a rămas ca o rană deschisă, în memoria colectivă. Rană sângerândă și astăzi, și care așteaptă să fie tratată. Soții Rosenberg au fost etichetați ca ”trădători”. Ethel, cu toate că era nevinovată, și că era doar soția lui…a fost și ea condamnată cu pedeapsa supremă când de fapt era doar soție fidelă, iubitoare și devotată familiei și copiilor săi.

    În 1950 în ziua arestării sale Ethel a lăsat pe cei doi băieți ai ei, în grija unei vecine, și nu s-a mai întors să-i ia niciodată. Autoarea a luat aceste personaje reale-Iulius și Ethel- și copii și le-a ”introdus” într-o poveste închipuită. Există pe de-o parte personajele reale și cele inventate.

    Figura naratoarei este închipuită: Milly Stein, tânăra vecină a lui Ethel, îi este în același timp și prietenă, fiind amândouă și mame, dar și soții. Universul lui Milly, este bântuit de angoase multiple: boala psihică a băiețelului ei, războiul continuu cu soțul ei, cu minciunile și tăcerile lui, apoi nu în ultimul rând cu toți cei care o înconjoară și pe care ea îi iubește.

    O problematică importantă este adusă la lumină prin acest personaj, Milly. Statutul femeii în perioada aceea, de după război când bărbații s-au întors de pe front după cel de-al doilea război mondial. În timpul războiului femeile au fost forța de muncă principală nu numai în industria civilă cât și în fabricile de armament. Vremea de pace de după război le-a aruncat înapoi la bucătărie și la creșterea copiilor. Milly știe foarte puține lucruri despre soțul ei. Însingurată, mama unui copil cu probleme de comportament, încearcă necontenit să se apropie de Ethel, și face aceasta până în ultimele clipe de viață ale acesteia pe scaunul electric.

    Romanul ridică din nou întrebarea vinovăției soților Rosenberg. Cititorul primește îngăduința să arunce o privire într-o lume intimă unde, majoritatea oamenilor nu au acces, și află totul, numai din paginile ziarelor. Atmosfera romanului este parcă învăluită într-un văl, o atmosferă care înăbușă, otrăvește, imposibil de trăit într-o astfel de atmosferă, dar din care nu se poate, nici ieși. O carte demnă de citit, care te atinge profund. Dar, ce m-a cutremurat și m-a întristat într-adevăr, a fost această legătură disperată dintre aceste două femei, într-o societate strâmbată de o ideologie, în care vânătoarea de vrăjitoare este legitimă. Această legătură dintre ele, este frumusețea și măreția acestui roman. 

LUCINDA RILEY- SECRETUL ORHIDEEI

Lucinda Riley este născută în Irlanda, într-un mic sat numit Durmberg.

S-a mutat apoi în Anglia. Fetiță fiind se juca, de-a prințesa îmbrăcând rochiile vechi de bal ale mamei, astfel trăind complet într-o lume imaginară.

Nici la maturitate acest lucru nu s-a schimbat. Ea continuă să trăiască, parcă într-un vis. Secretul orhideei, în original titlul cărții este Hothouse flower, apărută în 2011 la editura Penguin Books LTD.

Carte surprinzătoare, roman istoric cum este numită în traducerea ebraică. Și, dincolo de acestea un roman fluviu, o introspecție psihologică, în căutarea adevărului cu orice preț. Nu e loc pentru mister, nu e loc pentru minciună, nu e loc pentru compromis - totul trebuie dezvăluit…chiar dacă doare, chiar dacă ucide, chiar dacă desființează. Și apoi urmează secretele sumbre cu repercusiuni neașteptate.

Julia Forester, pianista celebră, și de o frumusețe tulburătoare este confruntată, într-o perioadă din viață, cu trecutul ei, cu trecutul altora din anturajul ei, cu trecutul implacabil care urmărește generații.

Figură în aparență fragilă și vulnerabilă, regăsește în ea-însăși resurse să străbată obstacole și angoase periculoase. În căutarea adevărului, ca în orice poveste autentică, este ajutată de ”binevoitori” și de ”răuvoitori”.

Și, în asta constă, poate, farmecul cărții. Datorită originii sale ciudate, și aproape de neînchipuit, Julia, este transportată, nolens-volens într-o lume străină ei, dar nu mai puțin atrăgătoare. Poate esența acestei cărți constă într-un proverb vechi francez care spune că: -pentru a face parte din viitor, trebuie să primim, așa cum se cuvine, trecutul nostru.-

Bineînțeles nu lipsește iubirea, dragostea care vindecă, dar poate și să distrugă…Julia, trăiește și ea ca multe, multe alte femei iubirea, dragostea și cea care te ”construiește” și cea care te ”demolează”. Nimic nu lipsește din acest roman de dragoste, romantic și răscolitor. Poate cel mai ”touching” este sacrificiul mamei, în condiții de război, de vremuri grele, cu consecințe neprevizibile. Trecutul și prezentul se întretaie și se împletește armonios.

M-am identificat cu eroina romanului, nu de puține ori, în timpul lecturii. Atmosfera este ca de vis, Orientul Îndepărtat, Anglia dar partea ei, cu vegetație cu multă iarbă, cu parcuri, cu castele la prima vedere austere si neprimitoare, pur și simplu te fascinează, te transportă…

Recomand acest roman pentru mercantilul binefăcător, pentru că încă mai este loc de farmec, de mistic și nu în ultimul rând de speranță… 

MEMORIILE UNUI ANTISEMIT-GREGOR VON REZZORI

În anul 1979 a apărut în limba germană o trilogie destinată descrierii societății europene din prima jumătate a seolului XX. Autorul Gregor Von Rezzori.

”Memoiren eines Antisemiten”- este carte-parte dintr-o trilogie, apărută în limba română sub titlul ”Memoriile unui antisemit” la editura Humanitas-București în 2015.

Gregor Von Rezzori s-a născut în Bucovina în 1914. Copilăria și-a petrecut-o în Austria, iar vacanțele în România. Toate acestea sunt transpuse în acest roman autobiografic. Cunoaștem o Românie interbelică, printr-o analiză în paralel cu o proiecție a societății în locuri geografice diferite. România, Bucovina, Austria și Germania într-o perioadă, după instaurarea lui Hitler în 1933.

Și nu în ultimul rând Italia, partea finală a relatărilor sale. Mărturisesc că titlul m-a incitat la vederea cărții. Cât curaj sau impertinență - mi-am spus; un antisemit –să fii antisemit și să recunoști asta?! Mi s-a părut de-a dreptul revoltător. Dar, realitatea este alta. M-am lămurit foarte repede, odată cu narațiunea interesantă a cărții.

Autorul însuși este confruntat cu un conflict intim. Pe de-o - parte prin naștere și educație, este un burghez. Și nu de orice fel. Cu rădăcini austriece, dar trăitor și în Berlin și în București. Prin natura situației se intersectează nu de puține ori cu ”minorități” pe care uneori nu știe ”unde să le pună”.

Cum să-ți ”tratezi” eu-l, în timp ce în tine se dă lupta dintre ”ce se cade să faci” și ce te îndeamnă sufletul?! Această întrebare străbate toată cartea, după părerea mea, care este împărțită în cinci părți, în ordine cronologică.

În partea intitulată”Fidelitate” există un fragment pe care-l consider semnificativ. ”Dar necazul meu cel mai mare era altul” spune autorul. Și continuă: ”Eram copleșit de un sentiment de vinovăție. Căci fetele ai căror ochi frumoși și râs răsunător mă fermecaseră erau evreice, iar pornirile mele libidinoase reprezentau o trădare față de tot ceeace mi se băgase în cap… Un mod curat de a gândi și, mai ales, de a simți nu-ți îngăduia să te îndrăgostești de o evreică”. Iar mai departe continuă…”Era de-a dreptul o trădare…și, pentru cei ”din lumea noastră” era de neconceput să intri într-o relație umană atât de directă cu un evreu”.

Introspecția în eu-l lăuntric este surprinzătoare. Rareori am simțit că, asist la o operație pe cord deschis. Autorul se etalează, ca un corp în timpul unei operații, deloc ușoare. Și, bisturiul taie fără milă. Ca cititor îmi țin răsuflarea uneori…Nu pot respira…Simt un fel de ”teamă” de ce urmează. Fiecare pagină, mă conduce pe drumul parcurs de un om, confruntat cu el însuși; nu are altă alternativă, decât să se accepte așa cum este.

Cu ironie fină, cu un scris elegant și cuceritor Von Rezzori face din aceste ”Memorii” o ”reparație” poate modestă, dar, foarte necesară, a unor timpuri și unor cutume, nu foarte îndepărtate. O lectură utilă, care stă cu cinste alături de nenumărate altele, de acest gen. Consider că, aș fi fost mai săracă dacă n-aș fi citit această carte.

Nicole Krauss-Pădurea întunecată

    Scriem anul 2017-Cartea lui Nicole Krauss-Pădurea întunecată- este cartea de ficțiune desemnată ca cea mai bună, de către Esquire, Times Literary Supplement, în Statele Unite. 

    Autoarea trece cu brio obstacolele propuse: să tratezi, să învestighezi și să așterni pe hârtie, subiecte delicate cu multe semne de întrebare, cu rezolvări, doar în stadiu de teorie. 

    Când ne gândim doar la Franz Kafka, nu cehul vorbitor de limbă germană, nu evreul scriitor ceh sau nici măcar artistul pășitor printre subiecte atingând paroxismul, înțelegem cât de măreață și nemaipomenită personalitate avem în fața noastră. 

    Ca o curiozitate, ca o concluzie, la povestea ciudată a moștenirii artistice, culturale rămasă de la Kafka, doar în zilele noastre , nu demult, s-a ajuns în fine la un verdict.

    Da,sunt sute de pagini scrise de Kafka, toate manuscrisele, da, acestea toate însemnări, scrisori, desene rămase și păstrate de fiica cea mare a amantei lui Maz Brod, Eva Hoffe.

    Max Brod, prietenul lui Kafka, n-a îndeplinit deloc rugămintea scriitorului, și anume: să ardă toate, absolut toate ”înscrisurile”după moartea sa. Astfel în 1939, înainte ca nemții să treacă granița cehă, Brod a prins ultimul tren care pleca din Praga, ducând cu el o valiză plină cu hârtiile lui Kafka. S-au întâmplat în acel moment două lucruri neînsemnate poate pentru vremea aceea, dar, cu valoareinestimabilă pentru posteritate. 

    Brod a supraviețuit Holocaustul, iar odată cu venirea lui la Tel Aviv, și aducând valiza cu opera lui Kafka, unul dintre cei mai mari scriitori ai secolului XX, nepublicată până la acea dată, a salvat moștenirea culturală lăsată de scriitor.

Un vapor pentru infern-Gilbert Sinoué

O carte zguduitoare... O carte care îți dă fiori... O carte care te marchează... O carte de neuitat...

Autorul s-a bazat pe arhive și pe mărturiile supraviețuitorilor, pentru că da, vasul a făcut o călătorie de necrezut și s-ar putea crede că nu a putut exista, întrucât pare de neconceput. 

În prag de război, când totul a fost posibil chiar și imposibilul, Adolf Hitler le  permite evreilor să părăsească Germania dacă doresc. Astfel la 13 mai 1939, un pachebot de luptă sub pavilion nazist, își ridică ancora. Destinația: Havana.La bord sunt 937 de pasageri, dintre care 550 de femei și copii. 

Vasul Saint-Louis, n-a ajuns niciodată la destinație. Cuba nu permite acostarea astfel că, vaporul este nevoit să se întoarcă la Hamburg. Și astfel începe periplul în necunoscut. Niciun stat, nu primește acest vas. Nici Statele Unite, nici Canada și niciun stat din America Latină. 

Povestea sfâșietoare a vaporului,,fantomă,, este descrisă clipă de clipă, cu momente impresionante pe care numai realitatea le poate crea. În timp ce la Berlin Goebbels jubilează, ,,Nimeni nu vrea să-i primească,, soarta a sute de suflete este pecetluită. 

 Nevo Eshkol și Marc Levy

,,Și dacă e adevărat numeni nu este proprietarul fericirii, uneori ai norocul să ai un contract de închiriere și să fii locatarul ei. Trebuie să plătești foarte regulat chiria, altfel ești evacuat foarte repede,,- Am citat din romanul lui Nevo Eshkol ,,Trei etaje,,

Nevo Eshkol este cea mai importantă voce a generației tinere de scriitori israelieni. S-a născut aici, în Israel, vorbește, gândește și visează în ebraică. Face parte din generația care este mai puțin influențată de fantomele trecutului.

Cartea conține destinele a trei personaje. Locuiesc in acelaș bloc, la etaje diferite. Viețile lor se întretaie în mod ciudat și în acelaș timp neașteptat. Este un roman foarte actual, fără să-și aroge nicidecum un loc aparte în literatura actuală.

Este aici și acum. Este noi și cei cu care trăim, zi de zi. Este un exemplu de introspecție în psihologia omului de azi, trăitor al acestui secol nebun, nebun, nebun.

Și de ce Marc Levy aici, parcă, împreună cu Nevo Eshkol?! Pentru că am simțit similitudini cu romanul lui ,,Une fille comme elle,,

Personaje dintr-un edificiu: Chloe- handicapată după un accident. Viața ei, se întretaie cu a unui băiat-liftier în acelaș bloc-un tip care se îndrăgostește de ea. Viața de cuplu în aceste condiții nu tocmai obișnuite.

Spune autorul, că este o comedie ce scrie el, dar adaugă că, e mult mai greu să scrii comedii decât o dramă. Și-apoi iți pui diferite întrebări: Cine a omorât pe cine? Cine se iubește cu cine? Întâlnești personaje multiple, dar asta îți stârnește curiozitatea. E într-un fel ca la Eshkol... 

The Lost letter

Această carte este fructul a unei munci profunde de cercetare istorică. 

Tema cărții pendulează în timp și spațiu între Austria anilor 1938-1939 și Los Angeles 1989. Un roman captivant; scris excelent, o poveste incredibilă, care te atinge până la lacrimi. 

Povestea unei iubiri. Povestea supraviețuirii. Misterioasa scrisoare,,pierdută,, care leagă generații de familii  evreești. Am devorat cartea, de la prima pagină până la ultima. Și, când am terminat-o, aș fi vrut s-o încep din nou. 

M-am implicat emoțional cu fiecare literă, cuvânt, frază. Am simțit fiecare incertitudine, fiecare ezitare, fiecare speranță a fiecărui erou al romanului. Încă o restituire a trecutului, realizată cu finețe si sentiment. 

Până la această carte am crezut că s-a scris, de-acum, totul despre cel de-al doilea război mondial. Dar, nu, romanul lui Jillian Cantor este o dovadă că, de-alungul timpului, parcă nu s-a scris înde-ajuns despre ororile și grozăvia unui război. Cât și, nu mai puțin, despre consecințele și urmările lui.